5 comments
20th March 2017
Share:

Locuiesc în București de 10 ani, dar de câte ori îmi amintesc asta mai pierd o viață. Auzi tu unde mi-am găsit să mă mut? În cea mai poluată capitală din Uniunea Europeană și am făcut asta de două ori. Sigur că o opțiune ar fi să mă mut iar de aici, dar nu mai am chef acum să o iau iar de la zero: viață socială, supermarketuri, șamd. Plus că și aici se mai poate schimba în bine câte ceva.

Pe principului love it, change it or leave it, mi-a venit ideea să Change It un pic. Pentru că sunt impresionată de puterea online-lui, am văzut asta în 2014 la alegerile prezidențiale, la tragedia de la Colectiv și la #Rezist, mi-am propus să încerc puterea atotputernicului ONLINE.

Statistic (și cine lucrează în domeniu poate să scrie în comentarii despre asta), noi, bucureștenii, ne vom îmbolnăvi mai des comparativ cu alți români, care locuiesc în orașe mai puțin poluate. Pe scurt: avem șanse să trăim mai puțin.

Pe măsură ce am încercat să diger această informație, că o să mor mai repede, pentru că trăiesc într-un oraș atât de poluat, am identificat 6 lucruri care ne-ar ajuta să scădem poluarea. Aceste șase lucruri, care cu ușurință ar putea ajunge la 10, sunt lucruri simple care nu necesită alocare de fonduri europene, proteste în stradă, sau sprijinul Primăriei. Nu contează nici măcar cine e la guvernare.

Iată ce fac eu, ca să fiu mai fericită și să poluez mai puțin:

  1. Nu blochez intersecțiile – chiar dacă este sau nu hașurată intersecția, chiar dacă este sau nu prezent indicatorul din imagine, eu nu blochez intersecțiile indiferent de câte claxoane îmi iau.

PS: dacă-s cu bolidul nemțesc cu numere de Germania nu-mi iau claxoane și îmi este respectată decizia. Atunci când sunt în trafic la volanul Hyundaiului Accent, model mai vechi, cu numere de București am fost făcută și ”vacă chioară, nu vezi că ai verde!”. Recunosc că mi-a scăzut productivitatea la servici în dimineața respectivă, unde mai pui că eram și gravidă. Acele vorbe m-au lovit în plex.

2. Nu trec pe galben sau pe roșu.

Înainte de semafor încetinesc, nu accelerez. M-a surprins să citesc în Codul Rutier că trecerea pe culoarea galbenă a semaforului se sancționează cu suspendarea permisului de conducere. De când am aflat nu mai forțez semaforul.

Traversez regulamentar și când sunt pieton. Am mereu în minte că mă vede un grup de copii. Ce exemplu doresc să le ofer?

3. Nu mai claxonez, sunt un fel de Hagi Tudose când vine vorba de claxonat.

Claxonul poluează fonic. Pe fondul oboselii acesta poate irita participanții la trafic. Nici nu știi cine pe cine claxonează, darămite de ce. Claxonul sperie și stresează copii și animalele de companie. Deranjează continuu pe cei care locuiesc sau lucrează în clădirile expuse traficului rutier. Claxonatul excesiv care se petrece în București ne afectează auzul și psihicul. Claxonatul este o uzură psihică ce ne afectează relațiile și ne face mai nefericiți.


Am urcat într-un taxi în 2014 și, după ce i-am spus adresa șoferului, l-am rugat ca pe parcursul călătoriei să nu folosească claxonul.

Intrigat de cerința mea m-a întrebat: ”De ce doamnă credeți că vă fur?”

-Ce vreți să ziceți, l-am întrebat eu buimacă?

-Păi unii atunci când claxonează încarcă aparatul ca să fie mai scumpă cursa.

-Ei bine, pe asta n-o știam, îi zic eu. Eu doar îmi doresc să ajung acasă liniștită.


4. Aplic regula fermoarului

Regula fermoarului este o regulă necunoscută în România dar care fluidizează traficul. Am observat această regulă în Germania și Olanda, unde este o plăcere să conduci. Atunci când se îngustează drumul lăsăm pe cel care rămâne fără bandă să intre în fața noastră. Unul de pe banda scurtă, unul de pe banda lungă. La fel și când este ambuteiaj și ne intersectăm cu o străduță a căror participanți la trafic au stop sau cedează trecerea. Lăsăm unul în fața noastră. E bară la bară. Așa că aplicăm regula fermoarului.

5. Parchez în locurile amenajate, chiar dacă sunt cu plată și nu-s la botul calului.

Am observat că parcările cu plată în anumite zone sunt goale. Cele subterane la fel. Unele sunt neîncăpătoare ce-i drept. Mai ales în zona centrală-Cișmigiu. Mașina presupune și cheltuieli și obligații, nu doar beneficii. Dacă-i aglomerat și știu că n-aș găsi loc de parcare, sau dacă plouă ori sunt nămeți prefer taxiul.

Un obicei românesc este să parchezăm la botul calului chiar dacă nu este loc amenajat pentru parcare. Pe trotuare sau pe treceri de pietoni inclusiv. Multă lume se bazează că nu vor primi amendă. Acest obicei al conducătorilor auto îngreunează viața multor părinți și copii.


Un client de-al meu, olandez, mi-a povestit că în Olanda, de la locul de parcare și până acasă avea de mers 20 de minute. Acela era cel mai apropiat loc de parcare de casa lui.


6. Strâng căcatul câinelui  meu, indiferent de dimensiunea lui și îl arunc la prima ghenă care-mi iese-n cale.

În București sunt mulți iubitori de căței. În zona Universitate-Mântuleasa-Hristo Botev-Armenească trotuarele sunt pline de căcați de toate dimensiunile. Unii sunt uriași. Majoritatea celor care plimbă câinii în această zonă nu strâng mizeria din urma cățelului. Mizeria lăsată de stăpâni poluează aerul, stresează toți trecătorii, inclusiv pe părinții cu copii mici. Copiii mici doresc să se joace cu excrementele de câini pentru că sunt curioși.

Am deprins obiceiul de a strânge după câinele meu atunci când am locuit în Germania și am avut un Labrador Retreiver negru. Pe lângă faptul că-l purtam în lesă, că l-am dresat, că i-am făcut asigurare și carnet medical mai strângeam și căcatul din urma lui. Nu mi-a fost greață sau scârbă niciodată. Nu o făceam de frica amenzilor ci din respect pentru spațiul public. Plus că toată lumea o face. Asta m-a ajutat.

Mă face fericită gândul că am grijă de cei din jurul meu. Că prin grija mea reduc poluarea umană și pun umărul la bunăstarea comunității în care trăiesc.

Mi-ar plăcea ca de acum să fie mai mulți care să aibă aceste 6 obiceiuri:

  1. Nu blochez intersecțiile
  2. Nu trec pe galben sau pe roșu
  3. Nu mai claxonez
  4. Aplic regula fermoarului
  5. Parchez în locurile amenajate sau iau taxiul
  6. Strâng căcatul câinelui meu și-l arunc la coș

Hai că parcă nu-mi mai găsesc locul când mă gândesc ce fericiți am putea fi cu toții, doar cu o țâră de băgare de samă. Ori treaba cu fericirea este tare complexă, iar scepticii îmi pot da dreptate. Ne pot da o mână de ajutor neuronii oglindă. Ne pot scoate chiar din c…., pardon, poluare. Ei ne-au băgat, ei ne pot scoate. Neuronii oglindă.

Fuse pe 20 Martie Ziua Internațională a Fericirii, cea de-a șasea ediție, așa că asta îmi servi drept muză.

Text de Irina Schmitz după o poveste adevărată.

Pozele nu-mi aparțin și le mulțumesc celor care le-au făcut.

You Might Also Like

by
Din tabăra femeilor, aproape arogante, am început de un deceniu să trag cu ochiul și-n alte taberele: cea a femeilor altruiste, a mamelor de tot felul, a părinților generației mele, și mai nou în tabăra antreprenoarelor de succes. Tot în ultimul deceniu am făcut cel mai mare salt la nivel de identitate. Iar de un an am învățat, după eșuări repetate, ce înseamnă respectul și care este puterea momentului prezent. Lumea zice despre mine că aș avea simțul umorului, că-s directă și că nu mă supăr pe om ca măgarul pe sat. Îmi administrez zilnic cele trei vaccinuri care mă ajută să fiu mai respectoasă și mai atentă.
  1. Pingback: #34 Inspirația săptămânii (18 - 24 mar 2017) | Cristina Oțel

  2. Reply

    Aia cu parcatul e grea tare! Spune-mi tu unde avem noi locuri amenajate pentru parcat? Le numeri pe degete! Zic de parcare subterană sau închisă sau oricum ar fi ea, numai pe stradă, nu. Oricât aș vrea să contribui la fericirea bucureștenilor, la punctul 4 nu văd rezolvare. Nu o las pe trecerea de pietoni, dar nici la un kilometru distanță de destinația mea. În rest, le cam respect. Sau hai, recunosc că mai trec uneori la limită, verde-galben. N-o să mai fac! Câini nu am, dar, Doamne, ce bine ar fi să vadă cât mai mulți ce zici tu aici!

    1. Reply

      *La punctul 5, pardon!

    2. Reply

      Rezolvarea mea la punctul 4 a fost taxiul când știam că nu găsesc loc de parcare sau mă lăsa soțul la destinație iar el își vedea de drum. Recunosc că am plecat mai devreme uneori, ca să găsesc loc de parcare sau am parcurs chiar 500 de metri de la parcare până la destinație. Îmi place prea mult traiul de afară ca să renunț la aceste obiceiuri :).

  3. Reply

    Ah, ce-mi place, Șmițo, ce ai scris tu aici! Mai ales faza cu căcații câinilor! Ce de căcați am spălat de pe talpa încălțărilor purtate de fii-mea și de câte ori nu am putut s-o las să se tăvălească prin parcuri pe motiv că s-ar ”unge” pe haine cu rahații patrupedelor. Iubesc animalele, am și eu acasă, dar nu iubesc căcații…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *