14 comments
11th May 2017
Share:

Fericirea din banca rușinii | by Irina Schmitz

-Ce-i cu tine aici?

Mhoaaa, se aude în cor vocea colegilor. A luat 3 la română!

Stătea într-o bancă la fereastră, cu mult în fața primului rând de bănci, chiar lângă catedră. Pe jumătate întors către clasă, vroia să le țină piept colegilor. Sub rafala de glumițe zâmbetul lui se topi. Le-a întors spatele, iar privirea i-a luat drumul palmelor în care frământa toate cuvintele pe care nu le rostise. Emoțiile sugrumate au pus stăpânire pe bărbia care începuse să-i tremure. 

– Liniște! se aude din nou vocea dirigintei. V-o prezint pe Irina. A venit azi la noi să vorbim despre Fericire.

Ce context pentru debutul unei discuții Despre Fericire! Pfiu! Mă aflam în fața unei clase cu peste 25 de elevi, cu vârste de 11-12 ani, iar eu nu-mi puteam lua ochii și gândul de la unul dintre ei.

Capul lui perfect rotund părea prea greu pentru umerii împovărați de tristețe. Mâinile i se atingeau una pe cealaltă într-un joc de consolare. Stătea singur, izolat de toți ceilalți, în banca rușinii, pentru o notă mică la română.

Aveam nevoie de o soluție pentru depășit această situație penibilă. Văd câteva locuri libere în clasă și pe un ton cald merg lângă el și-l întreb:

-Heiiii, ai vrea să stai în altă bancă?

-Da, spune el gâtuit de efortul de a nu plânge.

-Uite aici un loc liber, pe care s-a așezat fără să ezite.

Acum puteam începe ora de dirigenție. Așa că inițiez o mică bârfă cu ei despre mine și cum am ajuns să fiu pasionată de ȘTIINȚA FERICIRII. După care lansez două întrebări: ”Pe voi ce vă face fericiți? Când sunteți voi fericiți?”

Termenul abstract, FERICIREA, începe să prindă contur de răspunsurile care dădeau năvală. De la bani la note mari, de la gadget-uri la vacanțe la munte sau la mare, de la joacă la like-uri pe canalul de Youtube și contul de Facebook, până la răspunsul:

– Eu sunt fericit că părinții mei mă iubesc și mă apreciază. Și verișorii mei mă iubesc și ne înțelegem foarte bine… Șiroaie de lacrimi au însoțit cuvintele. Cât ai clipi, ele i-au ajuns în palme. Erau aceleași palme ca mai devreme, palmele lui, ale copilul curajos, pe care l-am găsit în ”banca rușinii”.

Mă așez lângă banca lui,  cu genunchii sprijiniți pe podea, și șoptesc doar pentru el:

Vii cu mine pe hol? Aș vrea să-ți spun un secret. Pot să am încredere în tine? Ce zici? Mergem?

S-a ridicat și am pornit-o spre ușă. Pe hol și-a continuat plânsul. L-am lăsat să se descarce în hohote de plâns și potop de cuvinte. Eram din nou în genunchi, la nivelul lui.

I-am apreciat curajul de a-și arăta vulnerabilitatea și i-am mulțumit că nu le plătește colegilor cu aceeași monedă. 

-Nu-mi place să fiu rău, a suspinat el. Părinții mei mă înțeleg când iau o notă mică.

-Ești un norocos! Nu toți copii au așa părinți înțelegători. Tu nu râzi de necazul altuia, dar unii copii n-au puterea asta. Nici oamenii mari nu au puterea asta, să știi.

Uneori, ca să facem față unei situații grele, râdem și facem haz de necaz, ca și cum nu ne-ar păsa, însă ne pasă.

Nici colegilor nu le-ar plăcea să stea în banca rușinii așa cum nici ție nu-ți place. Iar râsul îi ajută să treacă mai ușor peste situația asta. Nu-i o dovadă de răutate sau lipsă de empatie. E doar un fel de-a face față unei neplăceri.

Îmi dădea dreptate printre ultimele sughițuri. S-a spălat pe față și împreună am convenit să ne alăturăm colegilor.

Mi-ați spus că sunteți fericiți când vă jucați, am reluat eu ora. Atunci haideți să ne jucăm! Rațele și vânătorii? Mingea frige? Oină? Castel un, doi, trei? Știți măcar unul dintre ele?

Daaa!

-Deci știți să aruncați cu mingea?

-Daaa!

Perfect! Luați în mână o piatră. De orice mărime. Să fie perfectă pentru a ochi o țintă. E simplu până aici?

-Daaaa!

-Eu nu mă pricep la aruncat, dar mă pricep la fugă. Când dau eu startul, vreau să mă ochiți pe mine! Vă avertizez că sunt foarte rapidă și mă feresc foarte bine! Deci vă doresc succes cu trasul la țintă că veți avea nevoie!

Fac câteva mișcări de încălzire ale brațelor, îmi scutur picioarele și îi anunț că sunt pregătită să dau startul.

-3, 2, 1 start!

Pietrele încep să curgă spre mine. Jonglez și mă feresc. O piatră însă mă lovește și mă încetinește. O alta mă dezechilibrează. Următoarele pietre mă îngenunchează. Chicotelile și hlizeala s-au oprit. Eram în genunchi în fața lor cu fruntea în palme. Îmi ridic ușor privirea și întreb cu glasul stins:

-Ce-ați făcut?!

Liniștea era grăitoare. Mă ridic în picioare sub privirile care încercau să se ascundă de ochii mei. O mână, cea mai frumoasă mână pe care am văzut-o vreodată, i-a atins umărul drept colegului pe care l-am găsit în banca rușinii.

Băiețelul a zâmbit. S-a simțit în sfârșit înțeles.

-V-am pus la pământ, se aude o voce mai curajoasă.

-Păi de ce, că pietrele erau invizibile?

-Pentru că au fost prea multe! se aude o altă voce care nu ieșise din joc.

-Iar vorbele, cuvintele, sunt vizibile?

-Nu. Sunt tot invizibile, rostește cineva.

-Și credeți că ar putea cuvintele să pună pe cineva la pământ?

-Tăcere îndelungată și un Mda…

-Și când cineva e la pământ, e fericit?

-Nuuu…

Unde suntem noi acum? am întrebat eu ca să-i scot din joc și să-i aduc în realitate. Sprâncenele lor ridicate m-au făcut să reformulez. ”Fizic, unde suntem noi?”

-La școală, în clasă, la etajul unu, în bancă, vin pe rând răspunsurile.

-Care-i rolul ferestrelor pe care le are clasa voastră?

-Să ne protejeze de vânt, de ploaie, de zgomot, de frig.

-Iar dacă afară ar fi o vijelie și în aer ar zbura crengi de copaci, gunoaie, bucăți de gheață le-ați ține deschise sau închise?

-Închiseeeee …

-Dar ce s-ar întâmpla dacă le-am lăsa deschise?

Un scenariu apocaliptic începe să prindă contur pe măsură ce răspunsurile veneau: ne-ar zbura caietele de pe bancă, ar intra gunoaie, gheața ne-ar lovi, am fugi ca să ne adăpostim…

-Păi unde să fugim, că toate ferestrele, din toată școala, ar fi deschise în timpul uraganului, contribui eu. Peste tot ar zbura pietre, bucăți de bănci, de scaune care sparg ferestrele. Sunt cioburi peste tot.

-La demisol. Acolo sunt ferestre mici cu gratii.

-Și am ajunge acolo teferi și nevătămați?

-Nuuuu, cu julituri.

-Cu capul spart, pufnește cineva în râs.

-Ce-am face după ce s-ar opri furtuna, îi întreb? 

-Ne-am bucura!

-Am cere ajutor!

-Am merge la spital!

-Deci ne bucurăm că s-a terminat vântul și trecem la evaluarea pagubelor? Apoi luăm scutire de la medic și stăm acasă ca să ne recuperăm. Administrația școlii strânge bani pentru reparații și montează geamuri noi, poate și obloane de data asta, ca să fim mai pregătiți la următoarea furtună și să micșorăm pagubele. Așa-i?

-Daaaa!

-Și pentru furtunile de cuvinte, cum putem să ne pregătim, ca să le facem față? Că ele vor apărea. Și anunțate, atunci când le provocăm noi. Și neanunțate, când sunt provocate de alți factori care nu au legătură cu noi …

-Tragem obloanele și așteptăm să treacă.

-Nu le mai provocăm, vine într-un final răspunsul pe care-l vânam.

-Și cum facem să nu mai provocăm rafale de cuvinte, care am stabilit deja că ne pot pune la pământ?

-Folosim cuvinte mai frumoase!

-De apreciere!

-Cuvinte de laudă!

-De admirație!

-De dragoste…

-Pline de iubire…

-Cuvinte blânde…

-O să notez pe tablă, ca să-mi rămână bine în cap, ce anume am învățat azi de la voi ”Despre Fericire”:

  1. când râdem de cineva este posibil să-i facem o rană (în interior) invizibilă;
  2. râsul este un mod de a face haz de necaz și a trece mai ușor peste situații neplăcute;
  3. o rafală de cuvinte nepotrivite ne poate pune la pământ (ni se înmoaie genunchii);
  4. deși vorbele sunt invizibile fac răni invizibile și lasă cicatrici în interior;
  5. din când în când, trecem prin furtuni de cuvinte, pe care le putem asculta în siguranță, cu obloanele trase, până se opresc;
  6. stă doar în puterea mea să folosesc vorbe înțelegătoare, pline de iubire și empatie, atât cu mine cât și cu ceilalți.

-Oau! Vreau să vă aplaud pentru că sunteți așa de timpuriu, adevărați profesori inspiraționali. Vă mulțumesc pentru această lecție DESPRE Fericire, pe care am învățat-o deja din clasă.

 

PS: Îți mulțumesc pentru vizita în casa mea virtuală.

Te invit să-mi lași un comentariu un pic mai jos. Va fi prețuit și apreciat :).

 

You Might Also Like

by
Gălățeancă, șoarece de bibliotecă în căutarea fericirii și a mulțumirii interioare, din generația celor crescuți cu cheia de gât, m-am aventurat de un deceniu la brațul unui olandez, născut în Spania, crescut în Noua Zeelandă, devenit antreprenor în Germania. Din 2016 ni s-a alăturat și Isabella, copilă navetistă, căreia i se vorbește în patru limbi. Sunt tare curioasă ce va urma...
  1. Reply

    Cat de frumos ai scris! Am citit cu sufletul la gura. Pe de alta parte, mi se pare horror treaba asta cu banca rusinii.

    1. Reply

      sper că au eradicat-o

  2. Pingback: #41 Inspirația săptămânii (6 - 12 mai 2017) | Cristina Oțel

    1. Reply

      uluitor

    • Daniela
    • 12th May 2017
    Reply

    Foarte fain scris. Am plans… Multumesc!

  3. Reply

    Doamne, dar frumos mai scrii Irina!!!

    1. Reply

      🙂

    • Nina
    • 11th May 2017
    Reply

    Irina, ce fain ai scris si cât de bine ai surprins tot.Mi- ai amintit de o experienta trăită.

    1. Reply

      Da, sigur avem fiecare un momențel din ăsta în inimile noastre :).

  4. Reply

    Ce frumos ai scris! Ai pastrat si suspansul cu pietrele acelea si tot! In ce context ai vorbit cu copiii, e vreun program/ plan :)? Sunt doar curioasa.

    1. Reply

      doar inspirație de moment. AM fost în săptămâna altfel și am vorbit despre Fericire, un hobby de-al meu 🙂

      1. Reply

        Fericirea e un hobby de al tau? Suna bine 😉

  5. Reply

    Minunat ce ai facut pentru baietel. Trist ca in ziua de azi mai exista banca rusinii…

    1. Reply

      Și pe mine m-a luat prin surprindere. Însă fără banca rușinii cine știe dacă ne-am fi bucurat de așa o lecție de viață.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *