14 comments
11th May 2017
Share:

Fericirea din banca rușinii | by Irina Schmitz

 

-Cu tine ce-i aici?

Mhoaaa, se aude în cor vocea colegilor. A luat 3 la română!

Pe jumătate întors către clasă, parcă vrea să le țină colegilor piept c-un zâmbet. Rafala de miștouri îl face să-și întoarcă fața spre tablă. Ochii îi iau drumul palmelor ce se frământă una pe cealaltă, iar bărbia începe să-i tremure.

– Liniște! se aude vocea dirigintei. V-o prezint pe Irina. A venit azi să vă vorbească despre Fericire.


Nici nu știu ce-am spus în momentele alea pentru că ochii și mintea îmi erau la el. Capul lui perfect rotund era parcă prea greu pentru umerii încovoiați. Mâinile se mângâiau una pe alta. O tristețe profundă îl îneca. Avea doar 12 ani și stătea singur, izolat de toți ceilalți, în banca rușinii, pentru o notă mică la română. Banca asta, cu un singur loc, era așezată în dreptul catedrei, cu mult în fața celorlalte bănci, iar ca să-i pot observa chipul ar fi trebuit să stau lipită de peretele pe care era tabla.

-Hei, îi spun pe cel mai cald ton cu putință, ai vrea să stai în altă bancă?

Văzusem locuri libere în clasă. Băncile erau la fel ca pe vremea mea, cu două locuri. Iar el era mic de statură, deci în primele rânduri cred că stătea oricum. Mi-ar fi fost greu să le vorbesc fără să-l pot vedea și pe el.

-Da, spune el gâtuit în încercarea de a nu plânge.

O întreb pe colega din prima bancă de la fereastră dacă poate să stea lângă ea. Fata își ia ghiozdanul de pe scaun și-l poftește să se așeze.

-Ce vă face pe voi fericiți? îi întreb, ca să-mi dau seama cât de concretă este această noțiune abstractă, fericirea. Îi ascult pe fiecare și-mi dau seama că toți știu ce-i fericirea. Pe chipurile și-n vocea lor am observat curcubeul de reacții: de la exuberanță, la timiditate. Iar apoi, răspunsul care  mă trosnește:

Pe mine mă face fericit faptul că părinții mei mă iubesc și mă apreciază. Și verișorii mei mă iubesc și ne înțelegem foarte bine…

Șiroaie de lacrimi însoțesc cuvintele. Cât ai clipi, ele îi ajung în palme. Era tot el, copilul pedepsit. Cel pe care l-am găsit în banca rușinii. Mă așez la nivelul lui, aproape în genunchi și îi șoptesc doar pentru el:

Vrei să vii cu mine până pe hol? Știu că sunt un străin, dar pentru că și eu am trecut prin ce treci tu acum, am nevoie să ai încredere în mine. Ce zici, vii?


S-a ridicat din bancă și am pornit-o spre ușă. Pe hol l-am lăsat să plângă. Și a plâns cu capul rezemat de umărul meu. Eram în genunchi lângă el. Mâinile mele erau pe umerii lui. Nici nu știam ce să fac, nu există procedură pentru asta. Îi șopteam că este în regulă să plângă și că îl apreciez pentru curaj. I-am mulțumit că nu le plătește colegilor cu aceeași monedă, că nu este răutăcios cu ei.

-Nu-mi place să fiu rău, a suspinat el. Părinții mei mă înțeleg și când iau notă mică.

Ești atât de înțelept pentru vârsta ta! Tu știi că nu-i plăcut să faci glume pe seama altuia. Îți dai seama câți oameni o să ajuți când o să crești și-o să fii și mai înțelept?

Îmi dădea dreptate printre sughițuri.

-Deja îți ajuți colegii. Le dai din bunătatea ta, deși un pic mai devreme nici nu ar fi meritat-o. E o dovadă mare de iubire și respect față de ei. Unii nu pot să vadă asta, dar unii să știi că văd, dar nu au curajul să-ți spună.

L-am lăsat să se descarce în hohote de plâns și potop de cuvinte. Apoi s-a spălat pe față și m-a invitat să intru prima în clasă.


-Mi-ați spus că sunteți fericiți când vă jucați. Atunci hai să ne jucăm. Rațele și vânătorii ați jucat?

Daaaa!

Castel un, doi, trei?

Daaaa!

Oină?

Daaa!

-Deci știți să aruncați cu mingea?

-Daaa!

Perfect! Luați în mână o piatră. De orice mărime. Să fie perfectă pentru a ochi o țintă. Da? E simplu până aici?

-Daaaa!

-Eu nu mă pricep la aruncat, dar mă pricep la fugă. Când dau eu startul, vreau să mă ochiți pe mine! Vă asigur că sunt foarte rapidă și mă feresc foarte bine!

Fac câteva mișcări de încălzire ale brațelor, îmi scutur picioarele și îi anunț că sunt pregătită să dau startul.

-3, 2, 1 start!

Pietrele încep să curgă spre mine. Jonglez și mă feresc. O piatră mă lovește și mă încetinește. O alta mă dezechilibrează. Următoarele pietre mă îngenunchează. Chicotelile și hlizeala sunt înlocuite de o liniște solemnă. Îmi ridic privirea și întreb:

-Ce-ați făcut?!

Liniștea lor era grăitoare. Mă ridic ușor, sub privirile care încercau să se ascundă de ochii mei. O mână, cea mai frumoasă mână pe care am văzut-o vreodată, îi atinge umărul drept băiețelului care acum stătea liniștit în prima bancă.

-V-am pus la pământ, se aude o voce mai curajoasă.

-Păi de ce, că pietrele erau invizibile?

-Pentru că au fost prea multe! se aude o altă voce care nu ieșise din joc.

-Iar vorbele, cuvintele, cum sunt?

-Tot invizibile, rostește cineva.

-Și credeți că ar putea cuvintele să pună pe cineva la pământ?

-Mda…

-Și asta l-ar face fericit?

-Nuuu…

-Ce fel de cuvinte credeți că ne fac fericiți și ne ajută să stăm în picioare?

-Cuvinte frumoase!

-De apreciere!

-Cuvinte de laudă!

-De admirație!

-De dragoste!

-Calde…

-Cuvinte blânde…

 

Text de Irina Schmitz aka Schmitza (se sfătuiește). Mi-am amintit această întâmplare după ce m-au zgâriat niște vorbe pe suflet

Sursa pozei Fotolia

 

You Might Also Like

by
Din tabăra femeilor, aproape arogante, am început de un deceniu să trag cu ochiul și-n alte taberele: cea a femeilor altruiste, a mamelor de tot felul, a părinților generației mele, și mai nou în tabăra antreprenoarelor de succes. Tot în ultimul deceniu am făcut cel mai mare salt la nivel de identitate. Iar de un an am învățat, după eșuări repetate, ce înseamnă respectul și care este puterea momentului prezent. Lumea zice despre mine că aș avea simțul umorului, că-s directă și că nu mă supăr pe om ca măgarul pe sat. Îmi administrez zilnic cele trei vaccinuri care mă ajută să fiu mai respectoasă și mai atentă.
  1. Reply

    Cat de frumos ai scris! Am citit cu sufletul la gura. Pe de alta parte, mi se pare horror treaba asta cu banca rusinii.

    1. Reply

      sper că au eradicat-o

  2. Pingback: #41 Inspirația săptămânii (6 - 12 mai 2017) | Cristina Oțel

    1. Reply

      uluitor

    • Daniela
    • 12th May 2017
    Reply

    Foarte fain scris. Am plans… Multumesc!

  3. Reply

    Doamne, dar frumos mai scrii Irina!!!

    1. Reply

      🙂

    • Nina
    • 11th May 2017
    Reply

    Irina, ce fain ai scris si cât de bine ai surprins tot.Mi- ai amintit de o experienta trăită.

    1. Reply

      Da, sigur avem fiecare un momențel din ăsta în inimile noastre :).

  4. Reply

    Ce frumos ai scris! Ai pastrat si suspansul cu pietrele acelea si tot! In ce context ai vorbit cu copiii, e vreun program/ plan :)? Sunt doar curioasa.

    1. Reply

      doar inspirație de moment. AM fost în săptămâna altfel și am vorbit despre Fericire, un hobby de-al meu 🙂

      1. Reply

        Fericirea e un hobby de al tau? Suna bine 😉

  5. Reply

    Minunat ce ai facut pentru baietel. Trist ca in ziua de azi mai exista banca rusinii…

    1. Reply

      Și pe mine m-a luat prin surprindere. Însă fără banca rușinii cine știe dacă ne-am fi bucurat de așa o lecție de viață.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *