No comments
30th December 2015
Share:

Cum am luat decizia de a deveni mamă? Presiune socială sau decizie personală?

A fost o vreme în care periodic eram presată de dorința altora (părinți, bunici, rude, prieteni, iubiți) de a mă mărita și a deveni mamă.

Ba că e vârsta, ba că e timpul, ba că e momentul și ”ai deja o școală, iar a lui cutărică are deja un copil, ba că ”de întinerit nu mai întinerești” erau argumente care iscau certuri mari în familia mea.

Le auzeam des și din multe surse, iar după multe confruntări și dezbateri am reușit să mă detașez de presiunea socială pe care ceilalți, fără voia lor, doreau să și-o impună.

Așa că am luat decizia de a-mi trăi viața prin prisma propriilor mele experiențe și nu a celor apropiați mie, dar asta nu m-a scutit de a căpăta stigmatul de ”neascultătoare”.

Pentru unii dintre membrii familiei mele deciziile mele păreau radicale și zdruncinătoare. Mă descriau ca o persoană neascultătoare și rebelă, dar pentru mine deciziile erau bine calculate și făceau parte dintr-un tablou mult mai mare, tablou în care-mi proiectam singură viitorul și eram direct răspunzătoare de faptele mele, deși părea că tot ce fac este să fiu în dezacord cu ei.

Pe parcursul anilor evident că tabloul s-a lărgit, că doar în puterea mea a stat și stă să adaug noi elemente, alimentate de dorința de a evolua ca om. Cu toate astea, mi-au lipsit acceptarea și iubirea lor necondiționată multă vreme, că abia târziu de tot m-am prins că nu pot să am pretenția de la nimeni să mă accepte și să mă iubească, atât timp cât eu n-o fac, 24/7. De asta dorul de a fi iubită așa cum sunt și nu așa cum și-ar dori lumea să fiu, mi-a erodat multe decenii sufletul, inima, mintea și corpul.

A fost ușor procesul de maturizare?

Nu chiar! Știe oricine poate să mă susțină aici, oricine care știe cât de greu este să fii tu împotriva lumii, și mai ales când consideri că nu faci ceva rău.

Ce-am făcut să-mi fie mai ușor?

M-am mutat din orașul natal (că ochii care nu se văd se uită) și m-am înconjurat de alți oameni, care mi-au devenit în scurt timp prieteni și care mă plăceau așa cum sunt. Ceea ce părea scandalos în provincie, devenise absolut normal în capitală.

Mutatul, este de fapt cuvântul cu care am înlocuit fuga. Că da! Am fugit! O reacție cât se poate de normală a amigdalei, o mască a Fugarului pe care mi-o construisem, fără să-mi dau seama, încă de la naștere.  În loc de veșnica luptă între mine și ei am ales fuga, adică mutatul la București, că tot ai mei m-au ajutat să-mi car bagajele.

A fost simplă tăierea cordonului ombilical, pentru a două oară?

Nu! Dar nici Roma n-a fost construită într-o zi! O decizie era clară și pe aceasta aveam să o respect cu strictețe: ”oricât de dificil mi-ar fi în capitală, mă voi întoarce în Galați doar în vizită”!

Ei bine, de aproape 10 ani am plecat din orașul natal și planul meu funcționează. Schimbându-mi mediul, înconjurându-mă de oameni noi, cu idei noi, cu alte experiențe de viață, cu deschidere mai mare către viitor am reușit să-mi descopăr identitatea – deși aș putea spune că mi-am clădit identitatea – și să pot să-mi asum responsabilitatea de a-mi crea o familie, alături de un partener de viață, ales de mine. (Lupta și fuga au încetat și ele.)

În concluzie, decizia de a deveni mamă a venit ca un pas firesc în dezvoltarea mea ca om, abia când mi-am asumat rolul de mentor (cu bune și rele) pentru copilul pe care-l voi naște, deși la bază are totuși o presiune socială, să-i spunem ”invizibilă”.

Pornesc pe acest nou drum plină de încredere și optimism, conștientă că voi experimenta sentimente noi și situații pe care nu pot încă să le prevăd, dar știu că sunt pregătită să le accept și să le fac față, rând pe rând.

Ador ideea că încep o nouă operă, aceea de a clădi personajul de mamă. Recunosc însă că mă sperie materialul pe care l-am cules până acum și că am foarte multe informații despre cum nu trebuie să fie o mamă. Sunt tare curioasă ce rol va juca intuiția mea de mamifer avansat, care va face orice ca să-și apere puiul și cuibul.




Nu pot să nu las aici o remarcă a soțului meu, de după ce am născut, care m-a surprins: ”Am crezut că în momentul în care vei deveni mamă te vei simți împlinită”.

Pentru mine sentimentul de împlinire înseamnă să ai o liniște interioară chiar și în cele mai mai dificile și tensionate momente. Un loc de acceptare și iubire din care să pot observa ce se întâmplă și să mă învălui într-un val de  siguranță.

Iar atunci când devii mamă se naște nu doar un copil ci și o neliniște, o nesiguranță, o dorință mare de feedback. Și tot ce primești în primul an de maternitate sunt gângureli, zâmbete, plânsete,  care nu sunt nimic altceva decât lecții predate de copil, în care el este profesorul, iar tu, părintele, ești elevul și trebuie să te prinzi de ce lecție și se predă. 

Eu încă nu am reușit să am acest loc, pătrățica mea în care să mă simt în deplină siguranță, decât rareori. Și ca atunci când dau de greu să nu mai apelez la factori externi, precum dulciurile, un pahar de Prosecco sau cine știe ce terapie de shopping, am început să studiez învățăturile budiste și mindfulness-ul.

 

 

You Might Also Like

by
După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută vocația pe plan profesional, deși ușor-ușor, a început să vadă că a fi o mamă casnică este un statut demn, onorabil, deloc de neglijat, care aduce realizări comparabile ba chiar mai mari decât cele financiare. Presiunea că o mamă poate impacta mai multe generații este una puternică și de aici și dorința Elei de a dobândi deprinderi noi, de calitate. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie, de care este pasionată de peste un deceniu. Alt vis este să fie autor de carte, cu locuința în Provence, regiune de ale cărei culori și climă s-a îndrăgostit în vara lui 2018. Însă cel mai grandios vis al Elei este să devină o femeie blândă, care să radieze iubire și speranță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.