One comment
28th November 2016
Share:

 

Amintiri din copilărie și răspunsuri găsite la ”Copiii sub 6 ani”

Episodul 1/7

În jurul vârstei de 4-5 ani are loc o așa numită ”amnezie a copilăriei” (povestea Lector Univ. Dr. Zenobia Niculiță într-un interviu), când amintirile noastre din copilărie se dezintegrează. Rămân sigur câteva fragmente pe care ni le vom aminti până la adânci bătrâneți, ori pentru că bunicii sau părinții ni le povestesc, la nesfârșit, ori pentru că ne-au impactat foarte tare din punct de vedere emoțional, ori pentru că le reconstruim cu ajutorul unui album foto, etc.
”… Ceea ce simțim că este viața noastră vine din felul în care am învățat să gândim, să alegem, să ne adaptăm la schimbări, la traume, la bucurii și reușite. Și deși ne-ar plăcea să credem că am avut dintotdeauna libertate pentru opțiunile noastre, că am crescut mari și putem decide acum pe cont propriu, psihologii și psiho-terapeuții spun că, de cele mai multe ori, ceea ce numim opțiune sau liber arbitru este, de fapt ținut în sfori, din culise, de 2-3 mecanisme emoționale subconștiente. Cu alte cuvinte, ceea ce sărbătorim în noi ca identitate distinctă de cel de lângă noi, se poate rezuma la 2-3 reflexe emoționale care ne conduc viețile din umbră.
De unde vin aceste mecanisme emoționale? Din copilărie se naște totul: felul în care învățăm, felul în care învățăm să nu învățăm, felul în care iubim, ne înfuriem, măsura în care invidiem, ajutăm, modul în care căutăm apreciere, nevoia de a ne conforma sau de a face pe plac celorlalți, capacitatea de a merge înainte sau de a fugi de obstacole, credința în Dumnezeu, sentimentul propriei identități, relația cu celălalt, încrederea, abandonul, disperarea, speranța, voința, scopul etc.  
Cele mai importante întrebări se nasc și primesc răspuns în copilărie. Cu toate acestea, când copiii le pun în cuvinte, lucrul la care se uită când părinții formulează un răspuns sau altul nu sunt cuvintele, nici logica ori rațiunea lor.
În fapt, copiii absorb felul în care noi reprezentăm aceste răspunsuri în corpul și în emoțiile noastre – înțelegerea lor se orientează către felul în care noi trăim aceste răspunsuri.”
(text adaptat după Dr. Shefali Tsabary, psihoterapeut și expert parenting – The Conscious Parent)
Cu acest fragment a început Oana Moraru (fiica părinților ei, eleva profesorilor ce au îndrumat-o, olimpică națională, femeie, mamă, educator, profesor de limba română și engleză, antreprenor – managera Școlii Helikon din Călărași) pledoaria importanței celor 7 ani de acasă, sau a Incredibililor Ani. Ea, Oana, ne-a invitat la trecerea în revistă a copilăriei noastre.
Înainte să ne grăbim să căutăm scene în care copiii noștri ne pun tot felul de întrebări și ne aruncă tot felul de fumigene la fileu, hai să luăm o binemeritată PAUZĂ. Pentru că atelierul ”Copiii sub 6 ani” pe care Oana Moraru l-a ținut sâmbătă în București se adresează în egală măsură și celor care nu sunt părinți, ba chiar și celor cărora le e frică să își asume rolul de a deveni părinte.
Așa că hai să uităm că suntem părinți. Provocator?! Poate! Însă haideți să uităm pentru câteva momente că suntem părinți.
Haideți să ne îndreptăm atenția asupra noastră. Copiii cui suntem noi? Cu ce valize emoționale am ajuns noi în momentul prezent? În ziua de azi, de luni dimineață spre prânz, când citiți ce a mai scris Schmitza despre Fericire.

 

1. Cine ne-a crescut?

 
Mama, tata, bunica, bunicul, o vecină, o bonă, o guvernantă, e educatoare de la creșă?

2. Ce tip de atașament emoțional au/aveau cei care ne-au crescut ?

 

Stabil, anxios, evitant, dezorganizat?

3. Deci care este tipul nostru de atașament emoțional?

 

Atașamentul emoțional se formează în primii doi ani de viață. Exact! Ani pe care nici măcar nu ni-i mai amintim, dar care ne vor guverna emoțiile și reacțiile pentru tot restul vieții. Putem să reconstruim primii doi ani atunci când căutăm să aflăm cui am fost lăsați în grijă. Până la vârsta de 11 luni, noi, ca și copii/bebeluși putem deja să scanăm starea interioară a celui care ne are în grijă. La 11 luni s-a creat în noi deja obiceiul de a apela la cei din jur, sau cel de a nu mai apela la ei, atunci când ne e bine sau mai puțin bine, în funcție de atenția pe care ei ne-au dat-o în momentele premergătoare împlinirii acestei vârste, atunci când le-am solicitat atenția. Pe parcursul acestor luni am apelat la ei pentru a ne valida reușitele, pentru a ne alina frustrările unui corp care face prea puțin din ceea ce ne-am dori noi să facă și pentru a ne gestiona emoțiile pe care noi ca bebeluși nu le putem înțelege. Iar ei, cei răspunzători cu îngrijirea noastră, ne-au primit la ei sau nu, orchestrați de propria lor muzică interioară, de propriile lor frici sau limitări sau poate plini de curaj și înțelepciune. Felul în care ei au gestionat acele situații ne-au clădit pe noi.

Disclaimer: eu, pentru că nu înțelegeam de ce sunt așa cum sunt, am făcut săpături adânci, de una singură pentru a afla ce-i cu mine, timp de mulți ani. A fost ca o muncă de cercetaș. Am pus multă migală și m-am luptat cu mulți balauri în această expediție. Asta pentru că tot îmi apăreau FUMIGENE la fileu și nu știam de unde :D.
Așa aveam să descopăr, să conștientizez, să recunosc de ce sunt eu așa cum sunt? Apoi am trecut la a analiza ce-i cu mine? Ca mai apoi să încep revoluția și curățenia. #REvolutiaRelationalaInRomania (este un # lansat de psihoterapeutul Gaspar Gyorgy – Revoluția Relațională În România)
4. Ce ne-au învățat cei care ne-au crescut?
 
5. Cum ne-au învățat și ce metode au aplicat?
 
6. Ce ne place la noi și vrem să îmbunătățim?
 
7. Ce nu ne place la noi și vrem să schimbăm?
 
8. Ce credem că nu mai putem schimba la noi?
 
9. Ce am vrea să schimbăm dar nu știm cum?
 
10. Cum am fi vrut să fim crescuți?
 
11. Cum am vrea să fim?
12. Și care-i sensul existenței noastre?
 
Pentru că ”omul cu un sens în viață poate îndura orice” așa cum spunea Viktor E. Frankl și așa cum Oana Moraru ne invită să integrăm mantra ”și asta va trece” în viața noastră de zi cu zi. De asta simțim această nevoie de a integra trecutul în existența noastră, pentru că trecutul cumva ne definește existența și îi dă un anumit sens. Dar cum putem să-l integrăm dacă nu-l cunoaștem, nu ni-l mai amintim, nu-l înțelegem sau poate încă-l negăm și suntem furioși pe el?
Ei bine, e precum în trista poveste a scufundării vasului Titanic. Nu bucata de gheață de la suprafața apei l-a scufundat, ci bucata mare din apă, aia pe care nu au văzut-o navigatorii, cea de care inevitabil nu au putut să se ferească.

Sunt 12 întrebări care s-ar putea să ne scoată din zona noastră de confort. Pot garanta însă că se merită să ne luăm timpul necesar pentru a le găsi răspunsurile. Răspunsurile ne vor ajuta și elibera în același timp.

 
E de muncă, însă suntem creațiile cuiva așa cum și noi la rândul nostru putem deveni creatorii altcuiva. Rezultatul acestei introspecții este eliberator. Și totul poate începe cu un Atelier ”Copiii sub 6 ani”, cu Oana Moraru ;).
Intro Episodul 2/7: ”Dă-mi un copil până la 7 ani și am să-ți arăt în el OMUL” zicea Aristotel.

 

Deci cum e domnule cu cei 7 ani de acasă, când peste 70% din acești ani nici măcar nu ni-i mai amintim?

 

Va urma în episodul 2/7.

 
#mindful #relatiicuoamenii #revelatiideparinte #intrapersonal #interpersonal #RevolutiaRelationalaInRomania
foto: galeria personală: ”Cu ochii în monitoare”

You Might Also Like

by
Ela, creatoarea acestui blog, este o gălățeancă, ingineră de profesie, pasionată de psihologie, sociologie, neuroștiințe, din generația celor crescuți cu cheia de gât, care a locuit la bunici până pe la trei ani și jumătate, când a devenit soră mai mare. La un an de la absolvirea Universității, grației pasiunii ei pentru bridge, s-a decis să-și construiască destinul în București, continuându-și cariera în domeniul financiar-bancar. Aici, la doar un an de la relocare, și-a întâlnit partenerul de viață, un antreprenor olandez, născut în Spania și crescut în Noua Zeelandă, cu domiciliul în Germania, unde s-au și mutat în 2009 pentru vreo doi ani. Țara pe care și-au ales-o pentru a spune ”I do!” a fost Noua Zeelandă, iar visul lor este să locuiască într-o țară în care să nu fie iarnă. Cinci ani mai târziu de la luna de miere, în 2016, pe tărâmuri mioritice, au fost distribuiți de Isabella, în rolul de părinți, iar în prezent cei trei își crează realitatea pe plaiuri nemțești. După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută drumul pe plan profesional, deși a ajuns la concluzia că și maternitatea este tot un soi de antreprenoriat. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie. Altul să fie autor de carte, cu locuința în Provence ... și cel mai important vis este să fie o femeie blândă în armonie cu întreg Universul.
  1. Pingback: Amintiri din copilărie și răspunsuri găsite la ”Copiii sub 6 ani”, Episodul 2/7 – Revelaţii de Părinte

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.