4 comments
23rd May 2017
Share:

Cât costă viața unui copil născut prematur, în România?| by Irina Schmitz

-Are 465 de grame deja. Iar dacă s-ar naște acum ar avea șanse să supraviețuiască.

-E cât două pachete de unt! Să mai aștepte, până ajunge pe la 20 de pachete, râde bărbată-miu zgomotos.

-4 kilograme?! Ești dus cu capul? Sau vrei s-o naști tu, exclam eu alarmată la gândul ăsta.

-Bine, 18 pachete, contra-ofertează el generos.


21 de pachete de unt a cântărit Isabela la naștere. Perineul meu n-a scăpat și a fost făcut harakiri pe ultima sută de metri. Na ja! Work in progress! Isabella nu a primit notă mare pe scara Apgar, dar nu despre asta vreau să vă povestesc azi.


-Are 465 de grame deja. Iar dacă s-ar naște acum ar avea șanse să supraviețuiască.

-E cât două pachete de unt și-un pic! Și brusc se declașează travaliul.

***

-E cât trei pachete de unt și brusc de declanșează travaliul.

***

– E cât 5 pachete de unt și brusc se declanșează travaliul.

***

Și naști. Și chiar dacă tocmai ce-ai născut, un copil, doi, sau chiar trei, prematur, ai zice că travaliul s-a încheiat…

De fapt travaliul abia acum începe. Cel mai lung travaliu din viața unei mame.

Va supraviețui copilul meu?

Va fi sănătos?

Îndoiala din spatele acestor întrebări este mai mare decât orice contracție resimțită pe durata travaliului. Iar când sunt gemeni sau tripleți … mi-e pur și simplu prea greu să mă pun în pielea acestor mame.

Poți face față unui travaliu chiar și de 3 zile, ca femeie. Dar să fii în ”travaliu” 3, 4, 5 luni?! Cum treci peste asta?!


Cei care au văzut un copilaș de 3200 de grame, născut la termen, știu cât de mic e. Ai impresia că o să i se desprindă o mână sau un picior din moment în moment. Cântărește cât 16 pachete de unt.

Diferența de la 3200 la 4200 (cât a avut Isabella), la un nou născut este IMENSĂ! Vizual vorbind. De 5 pachete de unt!

Diferența de la 500 de grame, la 1000 de grame, la 1500 de grame, la 4000 de grame este INIMAGINABILĂ…


-S-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit. M-am topit în ochii ei când am văzut-o cu câtă iubire se uita la copila mea. Am mai rămas preț de câteva secunde cu ochii holbați la ea, aproape nepoliticos. Ceva în privirea ei mă neliniștea. Vedeam iubirea ei cu noduri în gât. N-am zis nimic…

***

Câteva luni mai târziu ne-am reunit. Timp de șase săptămâni m-am dus la unul din workshop-urile pe care le-a ținut pe tema Cercul Siguranței. Workshop-ul mi-a ușurat viața și interacțiunea cu fiica mea, dar nici despre asta nu vreau să vorbesc acum.

S-a întâmplat însă ceva pe parcursul workshop-ului. Intuiția mea avea să-mi dea dreptate din nou. Am aflat ce mă neliniștise atunci când ne-am văzut prima oară.

Nodurile din gât ascundeau o mare suferință pe care încă o mai simțea, deși e psiholog. Culmea, și psihologii sunt oameni. Ea este însă și mamă de prematuri. De gemeni prematuri.

Și femeile acestea, care își nasc copiii înainte de vreme, nu suferă de boli incurabile și decid să devină mame cu orice preț. Ci ele trag bățul scurt. Sunt ”alese”. Alese să-și ducă existența întrebându-se ”De ce mie Doamne?”

Iar uneori Doamne Doamne le și răspunde:

  • Ca să ajuți alte mame!

Și așa, cu povești ca cele ale Ninei Sofian, că așa o cheamă pe cea care mi-a devenit prietenă, poveste pe care o puteți citi aici, pe blogul Dianei a luat naștere Asociația UNU și UNU. Diana Gămulescu este Vicepreședinta Asociației Unu și Unu.

Și da! Despre Asociația Unu și Unu vreau să vă povestesc acum.

Asociația Unu și Unu este prima și singura asociație care apără drepturile copiilor din sarcini multiple, prematuri și bebeluși spitalizați și ale familiei acestora.

Asociația Unu și Unu oferă sprijin și suport emoțional, prin echipa de psihologi, care s-au înrolat în acest proiect, atât pe timpul spitalizării cât și după externare. Printre ei este și Nina Sofian, în cazul în care vă întrebați.

Realizarea lor este de aplaudat. Au reușit să amenajeze Prima cameră senzorială de post-terapie neonatală din România.

Datele astea tehnice, că Organizația Unu și Unu a câștigat grantul Te implici-proiect de responsabilizare socială finanțat de Telekom România de unde l-a care a primit 7000 de euro din cei 10000 de care aveau nevoie pentru a realiza ce și-au propus sunt importante. Că au mai pus ei încă 2650 de euro, la fel de important. Că partenerii în proiect le-a fost Maternitatea Prof. Dr. Panait Sârbu, Societatea Română de Neurologie pediatrică, Telekom Romnia, Himalaya, Everest Catering, CatalinNastase.ro, Improve Arhitecture și Enviro Consult e firește relevant.

Dar mai relevant este faptul că există o singură astfel de Cameră. Una singură?!

Am fost la lansarea acestui proiect acum două săptămâni. Nu pentru că nu aveam ce face acasă, ci pentru că am vrut să aflu cum pot ajuta aceste familii.

Mă doare durerea acestor copii care doar în anumite condiții se pot face oameni mari. Cu perdeluțe, cu huse care să-i protezeje de lumina prea puternică, cu căști care să le protejeze auzul mult prea fin, cu muzică care să le aline sufletul privat de căldura iubitoare a uterului mamei lor.

Doar o Cameră senzorială de post terapie neonatală în România. Poate vă imaginați că e vreo avere. Nu! E 10.000 de euro. Atât!

Cum ar fi ca toți să avem o șansă la viață? Chiar și atunci când la naștere avem greutatea a două sau trei pachete de unt?

Simt și văd durerea acelor mame care-s încercate mai ceva ca vânturile ce dansează de secole pe  ”Babele” din Bucegi. Să stai în vâltoarea incertitudinii. Să nu știi dacă puiul tău născut prematur va trăi. Să n-ai habar dacă va putea merge. Să nu îndrăznești să te gândești la ce vei face dacă nu va putea fi independent.

Și totuși să speri. Să nu-ți pierzi credința. Să-l atingi, să-l asiguri că nu l-ai abandonat, că încă ești acolo pentru el, chiar dacă uneori nici în brațe nu ai voie să-l iei. Să umpli incubatorul ăla cu iubire și să-ți lași lacrimile să se usuce pe afurisitele astea de huse, fără de care viața lui ar fi austeră.

Să îndrăznești să fredonezi o melodie care să-i spună că nu ai renunțat. Că ești acolo pentru el. Sau să treci prin asta înmulțit cu doi. Așa cum a trecut Nina, Corina, sau o altă prietenă de-a mea din Brăila. Toate 3 mame de gemeni, gemeni prematuri. Iar Tatiana, mamă de doi de data asta veniți pe rând la câțiva ani distanță la doar 500 de grame.


M-am întâlnit în acest weekend cu Nina și băieții ei. Sunt mari. Au deja șase ani. Acum cântăresc cât un sac plin de pachete de unt :)))). Și când te gândești că la naștere Luca cântărea cât 5 pachete, iar Matei cât 3 și un pic, doar 700 de grame. Aceste 700 de grame care acum se zbenguiau alături de alți 300 de copii.


Poate vă întrebați de ce vă zic toate astea. Că poate nici nu cunoașteți părinți de prematuri și vă e greu să vă imaginați drama lor. Pentru că mi se pare că suma de 10.000 de euro este o sumă derizorie, de care în România se face rost atât de greu. De asta vă povestesc! Eu nu am 10.000 de euro pe care să-i donez, dar poate tu ai. Sau poate tu lucrezi la o firmă mare care vrea să facă ceva pentru comunitate. Vă zic ca să știți!

***

Știu două cărți din a căror vânzări 7% sunt direcționați către Asociația Unu și Unu. Le am pe amândouă. Fac și eu cât pot. Vă zic vouă și cumpăr cărți. Gloria și Unicornul Magic (scrisă de 5 mame bloggerițe) & Rețete Sofisticate (scrisă de Ambasadoarea Asociației Unu și Unu, Tily Niculae), care abia s-a lansat ieri, și pe care o veți găsi în curând pe site-ul DPH.

O cameră! 10.000 de euro! Cât un loc de parcare într-un complex rezidențial nou…

Text de Irina Schmitz aka Schmitza (se sfătuiește) după ce am contemplat timp de două săptămâni 2, 3, 5  și 21 de pachete de unt.

 

PS: De ziua Internațională a Prematurității, 17 Noiembrie, am scris povestea nașterii Isabellei.
PPS: Iar cei cărora li se pare prea lacrimogen ce-am scris vă invit să citiți comunicatul de presă și să faceți ce știți voi mai bine, în cunoștință de cauză.

You Might Also Like

by
Gălățeancă, șoarece de bibliotecă în căutarea fericirii și a mulțumirii interioare, din generația celor crescuți cu cheia de gât, m-am aventurat de un deceniu la brațul unui olandez, născut în Spania, crescut în Noua Zeelandă, devenit antreprenor în Germania. Din 2016 ni s-a alăturat și Isabella, copilă navetistă, căreia i se vorbește în patru limbi. Sunt tare curioasă ce va urma...
  1. Reply

    experiența nașterii oricum este dramatică. dacă se mai adaugă și celelalte chestii la ea, chiar că le înțeleg pe cele care nu vor să fie mame ca să se menajeze…
    curaj, mămicilor cu pachețele de unt în loc de copii! 🙂
    știu pe cineva care a născut un copil de 500 g și copilul a ajuns la 1.75.
    fotomodel.
    așa că viața nu contează de cum arăți la început, ci de cât investesc părinții în tine după.

    1. Reply

      Așa-i. Avem toți o șansă, mai mică sau mai mare.

    • Andra
    • 23rd May 2017
    Reply

    Sunt foarte dezamăgită și cumva deznădăjduită. Cunosc din ce în ce mai multe viitoare mămici “procustizate” de sistemul medical si poate si de mama, soacra, prietena, s.a., care au transformat sarcina si nașterea intr-o boala care se tratează cu operație. Majoritatea programează tăierea (de burtă sau perineu) ca pe o vizita la cosmetica: data, ora si procedura. Nu mai contează ca bebe nu e pregătit sa vina pe lume cand medicul are planuri si nu are timp sa il astepte sau mama vrea sa fie o anumită zodie. Si argumentele sunt de la aberante la de-a dreptul hilare pentru ca este mai ușor pentru cadrele medicale sa nu aibă surprize si pentru mame sa arunce responsabilitatea. Nu mai aud pe nimeni intreband “cine te asistă la nastere?” ci “cand si eventual cum nasti?” Pentru ca nasterea, daca nu sunt contraindicații reale este un efort de echipa al mamei si fatului care ar trebui sa aiba loc pe acolo pe unde s-a si instalat sarcina. Dar nu mai e trandy să naști din păcate…si mai nou nici sa alaptezi…si nici sa creezi acea legatura unica împreună cu proaspatul tau copil, pentru ca ești obosita sau te doare operația, oricare ar fi ea. Eventual nici lactația nu este incă instalata (evident din moment ce bebe a fost smuls din coconul lui nici organismul mamei nu este pregătit). Iar când vine vorba de prematuri este de 1000 de ori mai greu…
    Toata tărășenia duce la deja cunoscutele proceduri din maternități.
    Pe mine m-a impresionat povestea asta “din interior”: http://dittadepner.ro/dezvaluirile-socante-ale-unei-asistente-de-neonatologie-din-romania/

    1. Reply

      Andra…am citit ce-ai scris cu sufletul la gură. Mi-s pățită și eu și la mine șocul a fost mult mai mare cu soțul e olandez, unde se naște acasă. Socrul meu, m-a întrebat pe ultima sută de metri, înainte de venirea Isabellei: ”Și, ți-ai amenajat culcușul unde vei naște? În care din camere?!”. Pare desprins din filme … însă în România, nașterea e foarte controlată și medicamentată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *