11 comments
26th July 2017
Share:

Deciziile. Convingeri limitative, intuiție sau rațiune? | By Irina Schmitz

De curând mă gândeam la cum iau eu DECIZIILE. Așa mi-am dat seama că într-o vreme, habar nu aveam ce sunt alea convingeri limitative. Nici intuiția nu o puteam explica, deși mă bazam pe ea ca pe un prieten de încredere. Iar rațiunea știam că joacă și ea un rol din când în când.

Până pe la 25 de ani acceptam toate etichetele pe care mi le puneau ceilalți. Iar dacă nu-mi convenea vreuna îmi schimbam iubitul, locul de muncă, ba chiar și cercul de prieteni. Depinde cui îi ieșea porumbelul pe gură. Pe mama nu am putut să o schimb că cică părinții nu ți-i poți alege. ”O să ajungi saltea la bărbați!”, zicea de fiecare dată când mă despărțeam de vreun iubit care-i intrase ei la suflet. Ca să-i dovedesc că se înșeală am mai stat întinsă pe spate doar la plajă.

Ajunsesem să cred pentru o perioadă că sunt o ”bestie”, că așa mă alinta un ”ex”. Nu m-am oprit vreo clipă să mă gândesc de ce-mi spunea așa.

Studentă în provincie cu trei joburi, un iubit, un hobby și o mână de prieteni. Aaaa … și un set de părinți cu care nu mă înțelegeam prea bine.

Asta-mi era cartea de vizită iar timpul liber lipsea de pe ea. Deci când să mă gândesc la nemurirea sufletului?! Lumea mea era simplă. Desenată în alb și negru. Eram prea ocupată să văd orice altă culoare, iar dacă apărea vreo pată, ori îmi luam tălpășița cât ai zice pește, ori călcam peste cadavre.

Probleme mele existențiale se învârteau în jurul unui ”el”, a certurilor cu ai mei sau a unui client care întârzia la plata facturilor.

Eram chiar enervată când pe vreun ”fost” îl apucau frământările despre misiunea lui pe pământ și-mi oferea citate din Cioran în loc de flori și ciocolată.

Ignoranța mea, de a cărei simplitate m-am bucurat un sfert de secol, avea să ia sfârșit când nici nu mă așteptam, iar întrebările existențiale au dat toate buluc ca examenele din sesiune.

Dacă până într-o anumită iarnă m-am eschivat cu eleganță sau cu uși trântite, după caz, de la dezbateri serioase, iată că într-o duminică de început de ianuarie, chiar după prânz, amigdala mea n-a mai dat bir cu fugiții. Iar înainte să-mi suflec mânecile și să iau taurul de coarne am înghețat sub teroarea convingerilor mele limitative.


Citeam. Cotul meu drept se sprijinea pe canapeaua din piele, iar cel stâng îmi atingea picioarele care erau strânse și învelite cu o pătură verde kaki. Nu îmi era frig și mă simțeam protejată de șuieratul vântului care făcea tot posibilul să intre în casă prin ferestrele care au fost noi cândva, mai exact în anul 1927.

El era pe scaun în fața monitoarelor. S-a sprijinit pe spătar, iar scârțâitul scaunului mi-a captat privirea. Nu-mi amintesc ce citeam, dar sunt șanse mari să fi fost ”De ce bărbații se uită la televizor și femeile în oglindă”.

-Auzi, tu te vezi trăind în Germania?
Fără niciun timp de gândire, aproape fără suflare și deloc mirată am spus:
-Da! și mi-am continuat liniștită cititul.
-Și când te vezi făcând acest pas?
Sprâncenele mi s-au arcuit iar fruntea mi s-a ridat. Nu mă așteptam să mai urmeze o altă întrebare.
-Cum adică?
-Păi cât ți-ar lua să-ți dai demisia? Cât ar dura procedura? Ce implică?
-Stai! Whaaaat? Tu vrei să ne mutăm în Germania mâine? Sau cum?
-Da! După ce închei colaborarea cu banca. Ar mai fi și altceva?
-Astă primăvară îmi ziceai că nu mă mai iubești. În toamnă că nu te mai simți atras de mine. Iar acum vrei să las totul baltă și să mă mut cu tine în Germania, într-o țară a cărei limbă nu o cunosc?
-Păi tu ai spus că te vezi locuind acolo și vezi că iar aduci în discuție lucruri pe care le-am rezolvat și depășit.
-Scuze, obiceiurile vechi mor greu! Am zis eu DA. Dar așaaaa … ipotetic vorbind! Nu de pe-o zi pe alta!
-Păi eu nu zic să ne mutăm mâine. Peste o lună, două. Sau, dacă vrei, poți să stai aici cât ai nevoie și vii după.

Ăsta a fost momentul în care am pus cartea deoparte și m-am ridicat. Inima-mi bătea de parcă urcasem pe scări până la etajul șase. Cum să mă mut în Germania? Ce o să fac eu acolo? Eu nu știu să fac nimic în germană.
Cum să ajung să depind de un bărbat? Ce o să se întâmple cu libertatea mea? Mama mi-a băgat în cap de mică ”să nu ajungi la mâna bărbatului”. Cum să fiu o femeie întreținută? Sau ce-o să fiu? Casnică? Mi s-a propus postul de Manager, iar acum mi se face contra-ofertă de Casnică? WTH? Ce se va alege de statutul meu?

S-o iau de la zero? Din nou?! Peste jumătate de an împlinesc 30 de ani. Cum să o iau de la zero la 30 de ani? Să renunț iar la tot?

Nu! Nu pot să depind financiar de un bărbat!

Iar în relații la distanță nu cred. Adică poate rezistă, dar e mult de muncă. Nu-s dispusă să încerc. Plus că cine o să mă țină pe mine în brațe și o să mă pupe de noapte bună?

Deci cum?!!! Ce decizie am de luat?

Demisie și mutat în Germania?

Sau relație la distanță, carieră în management și mai vedem noi?

Atât?! Știam eu că e prea frumos să fie adevărat. Nicio minune nu ține mai mult de trei zile! Asta e!
Și totuși?! De ce am zis DA, cu atâta ușurință? De unde a venit DA-ul ăla fără ezitare?


Și așa a început marea frământare, iar liniștea aia care-ți permite să citești o carte când ai o clipă liberă s-a risipit și în locul ei s-a depus o ceață pâcloasă și un freamăt numai bun de ros unghiile.
E ca-n bancul ăla cu femeia de servici care a fost violată. La poliție, când a fost întrebată cum s-a petrecut, de ce n-a fugit, femeia a răspuns senină:
– Păi unde să fug? În stânga perete, în dreapta perete, în spate abia spălasem…”

Simțeam că nu am ieșire, și că orice alegere aș face e ca și cum mi-aș sacrifica regina.

Cum să apar eu în fața șefei mele și să-mi dau demisia? Cu doi ani în urmă mă dădeam mare că-mi doresc carieră în bancă. Eram liberă ca pasărea cerului și mutam munții din loc. Credeam cu toată ființa mea că pot să fiu manager de departament. Deja dovedisem că pot conduce o echipă. Iar acum să mă duc la ea și să-i spun ce? Că m-am îndrăgostit? Sau că nici eu nu știu ce am, dar intuiția îmi zice să plec în lume cu un bărbat pe care abia l-am cunoscut. Era o alegere sau era o fugă?

Stai! Am și două credite de achitat! Fără venit cum le voi plăti?

Și ce vor zice prietenele mele?

Mama! Ce-o să zică mama? I s-au muiat genunchii când i-am zis acum trei ani că mă mut la București. Darămite acum!
-Știi tipul ăla pe care ți l-am prezentat de Crăciun? Mă mut cu el în Germania.
Ce impact vor avea aceste vorbe în inima ei? E problema ei de fapt. Nu-i problema mea. Ea e la locul ei, a lucrat 33 de ani în același loc de muncă. Cred că nu mutatul va fi problema ci că-mi dau demisia în plină criză economică dintr-un job bănos.

Auzi. Nici nu mai contează! De când asculți tu de sfaturile altora ca să începi acum? Că doar n-o să le ceri lor socoteală atunci când vei da de greu. Tot tu va trebui s-o scoți la capăt. Așa că nici contează ce vor zice. În toți anii ăștia nu te-a înșelat niciodată intuiția. Îi vei anunța pe rând că pleci și asta e. Poate unii chiar te vor încuraja.
Daaaa! În mine-i baza! Eu centrez, eu dau cu capul, eu mă îmbărbătez. Și ce-aș fuma o țigară ca să pot să mă gândesc. Dar culmea e că m-am lăsat de fumat de câteva luni și tot de dragul lui.
Cine-i omul ăsta? Și de ce mă strofoc atâta să-i intru în grații? Oare asta-i dragostea aia ca în filme?
Cum cine este? E rodul imaginației tale. E cel care credeai că nu există. E cel căruia i-ai spus de nenumărate ori că este extraterestru. E omul ăla înțelegător, care te ține în brațe, care nu țipă și nu înjură și care te sprijină și te susține în orice situație. E fix prințul pe calul alb. El e!


Zilele treceau cu încetinitorul. Zâmbetul meu aproape că nu-și mai făcea apariția. Nu puteam să-mi dau demisia pentru că aș fi pierdut bonusul de performanță. Așa că două luni nu am zis nimănui că plec. Știam doar noi doi.
-Ți-ai făcut un plan cu ce vei face când ajungem?
-Cum adică?
-Ce ți-ar plăcea să faci? Vrei să continui să lucrezi în bancă? Să-ți echivalezi studiile? Să înveți limba? Sau ai vrea să încerci altceva?
-M-am ridicat din pat și m-am pus pe plâns și pe țipat. Asta-i discuție de purtat la ora asta? Mâine mă trezesc dimineață iar tu mă întrebi despre ce talente ascunse zac în mine? Nu știu ce-o să fac! O să aflu la fața locului! Mai e o lună până plecăm. O lună!


Și a trecut iarna. Și a venit martie. Mi-am dat demisia ca și când ar fi fost cel mai firesc lucru de pe pământ. Zilele galopau iar eu o țineam din petrecere în petrecere. Toate de ”rămas bun”.

Temuta ultima zi a venit și ea, vineri, pe 27. La finalul ei am plecat spre casă cu un album plin cu poze, un buchet mare de flori și un nod în gât. A doua zi dimineață, priveam răsăritul de pe scaunul din dreapta a mașinii. Pornisem deja la drum, iar în capul meu vocile unor oameni dragi se tot repetau:

”Tu crezi că-n Germania umblă câinii cu colaci în coadă?”
”Lasă, Pisi! Că o să fie bine. Te duci la clubul de bridge și așa îți faci primele cunoștințe.”
”Dacă pleci vreau să vin cu tine!…” cântau la unison colegii mei la karaoke în Cafeneaua Actorilor.
”Arată-mi un om care să aibă curajul tău. Unul! Ăsta e trenul în care ai ales intuitiv să urci. Lasă-te surprinsă de tot ce vei descoperi despre tine în această călătorie!”

Zarurile fuseseră aruncate și aveam 2000 de kilometri la dispoziție să-mi fac un plan …

Poza este din galeria personală.

PS: Îți mulțumesc pentru vizita în casa mea virtuală, iar dacă îți place să faci cadouri îmi poți oferi un comentariu un pic mai jos. Va fi prețuit și apreciat :).

PPS: Am și o casă cu chirie pe Facebook, al cărei prag îl poți trece aici.

 

You Might Also Like

by
Din tabăra femeilor, aproape arogante, am început de un deceniu să trag cu ochiul și-n alte taberele: cea a femeilor altruiste, a mamelor de tot felul, a părinților generației mele, și mai nou în tabăra antreprenoarelor de succes. Tot în ultimul deceniu am făcut cel mai mare salt la nivel de identitate. Iar de un an am învățat, după eșuări repetate, ce înseamnă respectul și care este puterea momentului prezent. Lumea zice despre mine că aș avea simțul umorului, că-s directă și că nu mă supăr pe om ca măgarul pe sat. Îmi administrez zilnic cele trei vaccinuri care mă ajută să fiu mai respectoasă și mai atentă.
  1. Reply

    Curajul, nebunia, intuiţia, frica de marele regret de după, nu ştiu exact ce mă face să decid, însă întotdeauna am crezut în alegerile mele. Unele s-au dovedit a fi greşite, dar mi-au adus nişte lecţii nepreţuite. Am convingerea că ai mers pe drumul potrivit, pentru că altfel ai fi ales alt drum. Oricare ar fi fost acela.

    1. Reply

      Daaa, frica de regret! Pe asta o includem la rațiune, analiză sau intră un pic și pe emisfera dreaptă la emoții? Nici nu știu, dar și pe mine mă ajută să iau decizii repede. Cred că și aici și-a jucat cartea foarte bine. Regretul de a-l pierde pe el …

  2. Reply

    Eu doar pe intuiție mă bazez! :))) Emisfera dreaptă-i la putere, cea stângă doarme dusă uneori.
    Făină povestea, dar vorba Ioanei, cum te-ai întors? Acum trebuie să scrii continuarea, nu ne poți lăsa așa.

    1. Reply

      Sigur că există și o continuare. Și acum că mi-ai ridicat mingea la fileu cred că emisfera stângă a jucat rolul de soprană la întoarcere :)))

  3. Reply

    Ce frumos povestesti ! Se aseamana intr-un fel cu povestea mea, doar ca eu nu am plecat la asa distanta mare.
    Sunt curioasa de continuare 🙂

    1. Reply

      Și eu sunt curioasă de continuare :)))

  4. Reply

    Ca sa nu pierd urmtoarele episoade am dat Submit la newsletter! Spor la scris…

  5. Reply

    Eu vreau sa stiu cum te-ai intors. Ha ha :-)))
    Misto povestea

    1. Reply

      Am și povestea aceea pregătită 🙂

    • Ramy
    • 27th July 2017
    Reply

    Se pare ca ti-ai depasit cumva aceste convingeri limitative si ai luat o decizie f buna la momentul respectiv, nu?Prin plecarea ta, ti-ai permis sa te redescoperi, sa te redefinesti, sa fii fericita pe termen lung! Instinctul si ratiunea au facut echipa buna, asa-i?

    1. Reply

      Da. Am renunțat la multe convingeri limitative. Le-am dus la muzeu și le-am înlocuit cu alte convingeri. Productive și potrivite contextului și prezentului. Dar dacă mă gândesc și intuiția asta, doarme pe un munte de convingeri, convingeri de tot soiul, pe care le strângem în noi cu multă migală. Rațiunea în cazul acestei decizii aproape că nu a contat. N-a fost băgată în seamă. Am fost all in pe intuiție. Iar fericirea a venit și ea, dar a fost trudă multă până să dau nas în nas cu ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *