No comments
21st January 2018
Share:
Peripeții din viața de emigrant. Cu toddlerul pe avion.
Peripeții din viața de emigrant. Cu toddlerul pe avion.

Peripeții din viața de emigrant | Episodul 1: Călătoria | by Schmitza

Nici bine nu am pornit cu cea mică spre aeroport și peripețiile au început să se țină lanț. Și poate nu le-aș fi dat așa mare importanță, dar atunci când te decizi pentru a doua oară, în ultimii nouă ani, să emigrezi, de data asta și cu copil de nici doi ani, totul pare mai dramatic.

Deși am plecat cu suficient se mult timp înainte, drumul spre aeroport mi s-a părut mai lung și mai aglomerat ca de obicei. Parcă și claxoanele răsunau mai tare. Știți și voi cum se distorsionează timpul când ești stresat, iar eu cum urma să zbor pentru prima dată singură cu Isabella, fără să ne aștepte cineva la aeroport, aveam toate motivele să fiu încordată, că de obicei zburăm toți trei și nici nu simt că am copil, că e toată călare pe taică`su.

Nici bine nu am dat colțul străzii că mi-a venit să-i spun taximetristului să ne întoarcem, pentru că uitasem tableta. Cum de fiecare dată spre sfârșitul zborului copila-și pierde răbdarea, tableta devine colacul de salvare, o hipnotizează și o trimite într-o realitate paralelă, în care uită că este restricționată să stea aproape nemișcată pentru câteva ore. Nu m-am întors din drum, așa că am mers mai departe, la gară, să o las și pe mama la tren.

Mai trecem de-o stradă ca să-mi dau seama că uitasem cheia de la poarta principală. Ei lasă, că o să sun la toți vecinii, până mi-o deschide unul, mă semi-calmez tot eu.

Nu mi-am luat bani mărunți. I-am uitat pe masă! Ei asta e! Mă descurc eu cu cardul!

Ajunsă la aeroport, decid să-mi scot măcar kindle-ul din valiză și să-l iau în bagajul de mână, că am acolo aplicația cu white noise, care-i și cu poze, plus o aplicație pentru copii, în caz de urgență. Era să se închidă și check in-ul și eu nu-l mai găseam, că era bine pus printre haine.

În drum spre poarta de îmbarcare, mă gândesc să-i iau Isabellei un covrig și un sandvici. De obicei plec cu ele pregătite, dar de data asta nu am reușit. Ei bine șoc și groază, un covrig cu susan este 9,90 lei la aeroport și e de două ori mai mic ca ăla de 1 leu, de la colțul străzii. Da` lasă! Ce nu face un părinte pentru odraslă și liniștea pasagerilor din avion?! Dă 50 de lei pe un covrig, o apă și un sadvici.

Zborul însă a fost perfect! Nicio turbulență! Niciun tantrum! Soare! Nori pufoși sub noi! Și un apus din ală de numai pictorii îl pot descrie.

Abia a doua zi, când prietenii se interesau de soarta noastră, aveam să aflu că, în urmă cu nici 24 de ore, sute de zboruri fuseseră anulate, din cauza vântului de peste 100 de km/oră.

Cum am ajuns în avion, la locul rezervat, Isa s-a cocoțat pe scaun și a deschis măsuța. Am zâmbit și răsuflat ușurată că de data asta nu era nimeni pe scaunul din fața noastră. Ba mai mult și lângă noi a fost un scaun liber, deci a avut ceva spațiu de manevră.

Recunosc că am comandat un Prosecco, că dehh, afară era amurg și parcă se potrivea de minune cu un orizont atât de plin de culori.

E așa ciudat, că noi, adulții, avem atât de multe gânduri pe cap, care ne fură ușor prezența și putem rata momentele în care un copil se bucură când își acoperă urechile cu două pahare de plastic, ori descoperă că gheața se topește, îi îngheață mâinile și îi udă hainele. Noroc că, uneori tot ei, copiii, ne fac atenți, doar ca să ne arate o semilună, care abia se zărește pe cerul încă luminos: ”Look at that! That`s moon!”.

Flying with a toddler
Flying with a toddler

Pe finalul zborului, cum tabletă n-am avut și presiunea atmosferică a început să-i dea dureri de urechi, am băgat țâțele din dotare la înaintare și chiar înainte de aterizare a adormit.

Tot în aceeași zi, am aflat că este imposibil să mergi la toaletă cu un copil de 10 kg brațe, în manduca. Cum problema era stringentă, că cineva, și nu dau nume, are o epiziotomie de nici doi ani, nu am văzut panoul cu zborurile aterizate, unde e afișată și banda de unde trebuia să-mi iau bagajul, că eram prea concentrată să nu mă scap pe mine. Și așa în Aeroportul Henri Coandă mă enervasem teribil, că m-am dus la toaleta destinată mamei și copilului și aveau doar mese de schimbat scutecul și chiuvete. Oare unde s-au gândit arhitecții acestor toalete că ar putea o mamă, care călătorește cu un copil mic, să facă pipi?

Așa că am mers la toaletă destinată persoanelor în cărucior, unde era mizerieeeee, deși dădusem nas în nas cu cei de la curățenie, adică ei ieșeau și noi intram. Nu am găsit cuier să-mi agăț haina, am curățat toaleta și Isa mi-a sărit în ajutor: ” I need a tissue, ajut, mami”. Pfiu…gândul că ar fi trebuit să merg la toaletă în avion m-a făcut să găsesc soluții și să urlu ca o nebună ”fără mânuță! fără mânuță! nu! nu! Isa STOP!”.

Mă rog! Aterizăm în Düsseldorf, aeroport care-i muuult mai mare ca Otopeni, și o pornesc repejor spre Claim Bagagge, după ce am servit coada de la trecerea frontierei, unde m-am legănat de pe un picior pe altul ca să-mi țin toate fluidele la locul lor. Casc ochii după panouri de informare cu aterizarea zborurilor, fără noroc. Ajung la bagaje, iar de la banda 1 la banda 6 nu era nici un Bucharest afișat. Așa că merg mai departe, la benzile 7-13 unde nu era nici țipenie de om. Mă uit eu în zare și mă întorc să caut panoul. Găsesc panoul și du-te Schmitzo la banda 16. Nu pusesem piciorul în zona aia din aeroport în toți cei 10 ani de navetă, însă valiza mea și încă alte două rătăcite erau pe bandă, liniștite.

Mă uit după o toaletă, nimic, doar exit. Și ies! În dreapta mea un supermarket, așa că dau fuga să iau ceva de mâncare și m-am bucurat în sinea mea că am făcut cunoștință cu banda 16 și că voi avea pe ce pune gura când ajung acasă. Mi-au picat ochii pe o salată cu fasole, ton și roșii și un avocado copt. Aș fi vrut și-o pâinică, dar cum mă treceau toate transpirațiile de la căldură și greutatea Isabellei, care apăsa pe vezica mea încă plină, am plătit repede de parcă eram fugită de acasă și certată cu tot restul lumii.

Ies în grabă și caut un taxi. Găsesc, mă așez și răsuflu ușurată că vezica mea e și ea mulțumită de noua poziție. Pentru prima dată râd în sinea mea că șoferul nu mi-a cerut să pun copilul în scaunul de mașină, pentru cei 12 km, acum, când chiar aș fi vrut. Cine știe! Poate nici n-a observat omul că e la mine-n brațe și o fi crezut că-s o duduie mai durdulie :D. Ca șoc cultural, pe care l-am depășit deja, că v-am zis că am tot făcut naveta, este costul taxiului, 30 de euro versus 9 euro, cât e cursa de la Piața Universității până la Otopeni, cursă de 18 kilometri.

În tot cazul, copila nu s-a mai trezit până dimineață, iar eu, deși ruptă de oboseală nu reușeam să-mi iau gândul de la Schmitzy, pe care l-am lăsat la București, împachetând ultimele cutii, în așteptarea camionului de 18 metri cubi.

M-am dus la culcare devreme, că știam că cineva se va trezi cu noaptea în cap, și cum părintele matinal era încă la 2000 de kilometri distanță, trebuia să fiu fresh, ca să fac față energiei unui toddler, la 6 dimineața. Nici prin cap nu-mi trecea de ce peripeții urma să avem parte dis de dimineață…

Schmitza vă salută! Va urma …

Emigrant în Germania, cu toddler, la aproape 40 de ani.
Emigrant în Germania, cu toddler, la aproape 40 de ani.

 

 

You Might Also Like

by
Gălățeancă, șoarece de bibliotecă în căutarea fericirii și a mulțumirii interioare, din generația celor crescuți cu cheia de gât, m-am aventurat de un deceniu la brațul unui olandez, născut în Spania, crescut în Noua Zeelandă, devenit antreprenor în Germania. Din 2016 ni s-a alăturat și Isabella, copilă navetistă, căreia i se vorbește în patru limbi. Sunt tare curioasă ce va urma...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *