No comments
25th April 2018
Share:
Unde am găsit timpul liber pentru mine?
Unde am găsit timpul liber pentru mine? Cum mi-am făcut timp pentru relaxare și vindecare?

Cum mi-am făcut TIMP liber pentru mine?

Sunt momente când mă întreb: Ce-i cu mine? De ce reacționez așa? Unde mi-e înțelepciunea și calmitatea? Luându-le pe rând, fiecare întrebare ajunge să-mi ofere același răspuns: am nevoie de TIMP liber pentru mine, ca să mă gândesc în profunzime la ce anume mă face să reacționez, la ce anume mă neliniștește.

Am nevoie de timp liber, în care să nu mă gândesc la nimic, timp în care să mă ancorez în prezent de unde să-mi pot crea viitorul.

Timp în care să mă vindec de gânduri moștenite și timp în care să mă relaxez, să mă iert pentru deciziile vrute și nevrute și să-mi arăt recunoștința pentru cine sunt acum.

Iar TIMPUL liber este la mare căutare, mai ales printre mămicile care au copil mic și care au decis să aloce doi sau trei ani din viață, creșterii acestuia. Și după doi ani dedicați maternității pot zice că timpul liber, în care nu ești în prezența copilului, vine numai dacă ți-l programezi, ți-l (re)aloci și ți-l iei, ca pe un drept suprem, pentru a evolua.

Pe parcursul ultimelor trei luni (timp alocat întoarcerii în Germania, de data asta în formula de trei), mi s-a părut că bat pasul pe loc și că nu am spor, așa că am luat pixul în mână și am scris pe hârtie, timp de câteva zile ce fac și cât timp aloc fiecărei activități. Am avut chiar și o aplicație downloadată pe telefon cu care îmi monitorizam activitățile.

Așa mi-am dat seama cât de multe lucruri fac de fapt în fiecare zi și în loc de nemulțumire am început să-mi arăt recunoștința față de mine, de efortul și devotamentul arătat familiei, casei și corpului meu

Până să reiau această evidență cu pixul pe hârtie nu știam cât timp aloc igienei corporale zilnice și săptămânale, dar și igienei minții, ori cât timp petrec mâncând și gătind, meditând, făcând sport, spălând, călcând, împachetând și așezând haine în dulap, făcând curățenie și ordine, jucându-mă cu copila, vorbind cu bărbatul, relaxându-mă, plimbându-mă … De unde să știu eu că am nevoie doar pentru igiena corpului și a minții de 24 de ore pe săptămână?! O zi din săptămână se duce doar mâncând și făcând activități scurte, ca de exemplu minutele petrecute doar pentru: duș, spălat pe dinți, curățat tenul, hidratat pielea, epilat, spălat și uscat părul, făcut un pic de sport acasă, meditat (afirmații și vizualizări), machiat-demachiat, îmbrăcat-dezbrăcat, tăiat unghiile, mers la toaletă. Deci ăsta e timp doar pentru mine, așa că musai aceste evenimente, care pot fi ușor trecute cu vederea, să fie fructificate din plin și trăite cu inima deschisă și plină de bucurie.

Dacă mai adaug la asta și cele 8 ore de somn pe zi, iată încă 2 zile și un sfert duse. Deci mi-au mai rămas 3 zile și jumătate să-mi cresc copila, să-mi cultiv relația de cuplu și relațiile de prietenie, să-mi țin gospodăria aprovizionată și curată, să mă asigur că avem haine curate, să dedic timp unui hobby, să ies în natură, să gătesc și să îmi arăt recunoștința.

Am decis însă să trăiesc timpul pe care-l am altfel, să fiu mai des recunoscătoare și mindful, până când voi trăi fiecare clipă ca pe o binecuvântare și mi se va părea că timpul se dilată, încetinește și este din belșug.

Am ținut în continuare evidența cu pixul pe hârtie și așa am descoperit că alocam ore bune vieții sociale din online din care nu culegeam mereu bucurie, ba chiar mă simțeam alergată.

Cum în viața virtuală timpul este distorsionat și cele 5 minute pe care-mi propuneam să le petrec acolo deveneau zeci de minute, am ajuns să simt o frustrare că pierd timpul aiurea și mă sustrag de la activități care m-ar face să mă simt mai împlinită și mai bucuroasă.

Leuca m-a lovit când o prietenă mi-a trimis în privat un video de trei minute, pe care l-am privit până la final, că dehh, mi-l trimisese în privat, ca să-mi dau seama că am irosit trei minute cu ceva care nu mă interesa absolut deloc și nici măcar nu știam ce ar fi trebuit să-i răspund în afară de ”Asta ce-a fost?!”.

Cum cochetasem cu minimizarea orelor petrecute pe Facebook de prin septembrie 2017, pe 8 Martie 2018, zi istorică pentru mine, am tăiat pisica în două și am decis să-mi dezactivez toate conturile de Social Media: Facebook, Instagram , LinkedIn, Twitter, Pinterest, Google +.

Trecu o lună și ceva de atunci și mi-s bine merci fără momente de sevraj.




În online e un zumzet continuu, care îmi distrăgea atenția de la drumul meu și ce-i important pentru mine. Cum consumam social media în special când eram obosită, înainte de culcare, iar cei care-s pasionați de neuroștiință știu că atunci când creierul este obosit/stresat ia tot ce vede/citește drept adevărat și nu mai pune sub semnul întrebării nimic, ajunsesem să-mi creez o realitate distorsionată în care mă simțeam captivă și obosită.

Uneori consumam social media dimineața și nu o dată anumite postări îmi schimbau starea de spirit.

Uitasem cine sunt și începusem să mă confund cu identitatea colectivă a prietenilor din online. Plus că simțeam nevoia de a face pe plac și alocam TIMP pentru a fi politicoasă dând like-uri și inimioare. Unde mai pui că de fiecare dată când mă abăteam de la norma de a sta la locul meu și spuneam ce simt, care nu era în acord cu ceilalți, simțeam un val de negativitate care mă storcea de energie, asta și pentru că în scris se pierde mult din nuanța mesajului pe care vrem să-l transmitem și oamenii nu înțeleg ce zicem/scriem.

Tot efortul cu postările pe care le făceam, oricât de mindful doream eu să fie, deveniseră un fel de raportare, ca să fiu în rând cu cei care vor să-i ajute pe alții să-și schimbe viața. Viața oricum se schimbă în fiecare secundă, cu sau voia noastră, dar schimbarea conștientă e lentă și depinde de fiecare om în parte și de direcția în care vrea s-o apuce, așa că mi-am făcut timp să mă preocup și de viața mea.




Na Ja! Una peste alta Isabella a împlinit 2 ani și perioada de acomodare în Germania pare să se încheie. Dorul s-a mai estompat. Deja avem locuri preferate de joacă și prietenii noi par să prindă aripi. Acum nu ne mai rămâne decât să mai învățăm ceva germană, că de la 1 August Isa va merge câteva ore pe zi la Tagesmutter, dar până atunci abia așteptăm să mergem în binemeritatele vacanțe din Corsicaaaaa și Alicanteeeee.

Să avem spor și să ne întoarcem la ce ne dorim cu adevărat!

 

You Might Also Like

by
Ela Schmitz, creatoarea acestui blog, este gălățeancă, ingineră de profesie, pasionată de psihologie, sociologie, neuroștiințe, din generația celor crescuți cu cheia de gât, care a locuit la bunici până pe la trei ani și jumătate, când a devenit soră mai mare. La un an de la absolvirea Universității, grației pasiunii ei pentru bridge, s-a decis să-și construiască destinul în București, continuându-și cariera în domeniul financiar-bancar. Aici, la doar un an de la relocare, și-a întâlnit partenerul de viață, un antreprenor olandez, născut în Spania și crescut în Noua Zeelandă, cu domiciliul în Germania, unde s-au și mutat în 2009 pentru vreo doi ani. Țara pe care și-au ales-o pentru a spune ”I do!” a fost Noua Zeelandă, iar visul lor este să locuiască într-o țară în care să nu fie iarnă. Cinci ani mai târziu de la luna de miere, în 2016, pe tărâmuri mioritice, au fost distribuiți de Isabella, în rolul de părinți, iar în prezent cei trei își crează realitatea pe plaiuri nemțești. După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută drumul pe plan profesional, deși a ajuns la concluzia că și maternitatea este tot un soi de antreprenoriat. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie. Altul să fie autor de carte, cu locuința în Provence ... și cel mai important vis este să fie o femeie blândă în armonie cu întreg Universul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.