No comments
10th August 2018
Share:
Fiecare poveste merită un final dintr-o perspectivă fericită.
Fiecare poveste merită un final dintr-o perspectivă fericită.

Povești cu un alt final

Când eram mică, încă în școala generală, aveam des un vis, care era mai degrabă un coșmar: eram fugărită de un lup și în goana mea cădeam de la balconul familiei Postolache, care locuia cu noi în bloc, la etajul al doilea. De fiecare mă trezeam din somn. De fiecare dată.

Prin liceu visam des că mama, eu și sora mea cea mică eram în pericol, din calea căruia puteam fugi doar conducând o mașină. Cum niciuna dintre noi nu avea permis de conducere în viața reală, de fiecare dată îmi fpceam curaj să urc la volan și să demarez în trombă. Ani mai târziu, când am urcat la volanul unei mașini, iar instructorul m-a întrebat dacă am mai condus, i-am spus că Daaa, doar în vis, așa că am dat cheie și am pornit. Cred că și în ziua de azi crede că am făcut mișto de el. Știam să conduc și nu-mi era frică de temutul schimbător de viteze și ambreiaj.

Apoi a mai fost un vis care m-a bântuit multă vreme. O pisică neagră, care mă mușca de picior, în fața ușii de la uscător, tot de la ai mei din bloc. Mă trezeam de fiecare dată din acel vis, încercând să-mi șterg sângele fierbinte care se prelingea spre genunchi. De fiecare dată eram așezată pe jos și stăteam de vorbă cu cineva din bloc. Acest vis a încetat când mi-am cunoscut soțul, acum aproape 11 ani.

De vreo doi, trei ani, mi se repetă câteva vise. Unul se repetă mai rar, iar celălalt mai des. Fiecare vis are protagoniști care au făcut parte din viața mea pentru mulți ani, iar acum nu mai știu nimic de ei. În fiecare vis lucrurile încep roz și se încheie bizar. La finalul fiecărui vis apare ori fiica mea, ori soțul meu, pe care nu i-aș fi ”avut” dacă luam alte decizii mai bine de un deceniu și jumătate în urmă.  Dar nu asta-i partea bizară. Bizar este ceea ce simt eu în vis când îmi dau seama că fiica și soțul meu există. Că în vis totul pare să se întâmple în paralel, iar eu parcă mă trezesc dintr-o amnezie temporară și-mi dau seama că viața mea este alta decât ceea la care visez. Și de fiecare dată vreau să repar ceva ce nu am putut repara acum 15-20 de ani în urmă., deși conștient știu că sunt lucruri care nu mai pot fi schimbate, deși fizica cuantică ar zice că și trecutul poate fi schimbat.

Și mai este un vis, în care am o ceartă cumplită cu un șef pe care l-am admirat enorm, care la ultima strângere de mână mi-a spus zâmbind și senin: ”cred că a venit timpul să faci un copil!”. M-a lăsat cu gura căscată sfatul lui, iar la un an după discuția aia și doar nouă luni după ce mi-am deschis SRL-ul, am văzut două liniuțe roz pe testul de sarcină.

Culmea este visele ăstea trei mă răscolesc. Știu că în spatele lor este un mesaj clar, dar până acum, mintea mea conștientă nu a reușit să-l descifreze. Sunt trei povești, trei povești care s-au întins pe cel puțin trei ani fiecare și nu s-au suprapus ca timp. 

Gândindu-mă des la ele și la cum s-au încheiat, cred că un soi de regret mă vizitează dorindu-mi poate să spun alte lucruri decât cele spuse. Aș vrea să le rescriu finalul. Să privesc încheierea dintr-o perspectivă fericită, că de asta cred că apar fiica mea și soțul meu în ele, ca să mă trezească, să mă aducă în prezent.

Și cum acum știu că gândurile prezente pot influența chiar trecutul, nu-mi rămâne decât să trimit unde de iubire și compasiune către toți șase: către ei trei și către mine, în cele trei momente din trecutul meu. Pot acum să mă iert pe mine, că nu am putut asculta ce ei ziceau și că nu am avut ochi pentru a vedea ce lor le era clar, dar îi iert și pe ei, pentru fix același lucru. 

Privesc spre mine, cea de atunci, și-mi dau seama că îmi era atât de frică, frică de a nu fi iubită necondiționat, frică de a nu fi înșelată și părăsită pentru o altă ea, sau frică de a nu fi apreciată. Așa că am plecat de fiecare dată. Am plecat crezând că nu merit să fiu iubită și că nimeni nu-i iubit necondiționat, am plecat crezând că bărbații înșeală și mai devreme sau mai târziu mă vor părăsi, și am plecat crezând că nu-s suficient de bună pe plan profesional, că nu am suficiente diplome ori suficientă cultură generală: ”Cum, n-ai citit Cireșarii?!”. Răspunsul la această întrebare mi-a făcut cunoștință cu umilința, într-o cantitate atât de mare cât pentru toate existențele mele viitoare.

Mulți ani, prea mulți ani, mi-am repetat lucruri care m-au ținut prizonieră, care m-au transformat în victimă, ori într-o fugară, ba chiar au fost și momente în care eram chiar existența mea depindea de cu totul altcineva decât mine.

Am gândit lucruri care erau neadevărate, le-am gândit atât de des încât mi-au devenit singurul adevăr pe care-l acceptam: că viața e grea și că nu am noroc, că nu-s suficient de deșteaptă, ori de frumoasă, și câte și mai câte aberații pe care ego-ul meu le croșeta cu migală, în timp ce eu lăsasem frâiele din mână.

Am greșit. Am greșit față de mine și față de cei pe care i-am tras la răspundere pentru cine devenisem. Am zis povești despre mine, deși eu mă disociam de poveste. Am cunoscut mulți oameni în ultimii ani și mi-am dat seama că de fiecare dată ziceam aceleași povești, despre trecutul meu, rar sau niciodată despre viitor, și m-am tot întrebat de ce o fac. Mă înfuriam seara când îmi dădeam seama că iar am vorbit despre trecut, unor oameni pe care îi cunoșteam de puțină vreme. Eram sătulă de trecut și cu toate astea nu mă mai săturam de el!

De curând abia, mi-am dat seama că acele poveștile făceau parte din procesul meu de vindecare. Și abia când acest proces de vindecare a început, a apărut și iubirea necondiționată. Una nouă, pe care nu o mai cunoscusem niciodată. De data asta, eu eram cea care se iubea.

Sunt încă zile în care nu mă iubesc, pentru că creierului meu îi este ușor să ruleze programe vechi, familiare, dar sunt un elev sârguincios și tot mai des îmi amintesc că numai eu mă pot iubi necondiționat. Eu! Nu părinții, nu bărbatul, copilul sau prietenii, ci eu!

Și asta nu înseamnă să fiu narcisistă sau egoistă, așa cum am crezut decenii întregi, ci înseamnă să mă cunosc, să mă accept așa cum sunt acum și cum am fost atunci, să mă iert, pentru vrutele și nevrutele spuse, făcute și gândite și să mă las ghidată de supraconștiința mea, pe care multă vreme am numit-o intuiție.

Iar acum, după ani și ani de povești zise și răs-zise și vise visate și răs-visate, pot în final să-mi rescriu poveștile dintr-o cu totul altă perspectivă … nicidecum cea de victimă.

PS: Nu am cum să umplu un pahar deja plin. I need to remember that.

 

 

 

 

 

 

 

 

You Might Also Like

by
Ela Schmitz, creatoarea acestui blog, este gălățeancă, ingineră de profesie, pasionată de psihologie, sociologie, neuroștiințe, din generația celor crescuți cu cheia de gât, care a locuit la bunici până pe la trei ani și jumătate, când a devenit soră mai mare. La un an de la absolvirea Universității, grației pasiunii ei pentru bridge, s-a decis să-și construiască destinul în București, continuându-și cariera în domeniul financiar-bancar. Aici, la doar un an de la relocare, și-a întâlnit partenerul de viață, un antreprenor olandez, născut în Spania și crescut în Noua Zeelandă, cu domiciliul în Germania, unde s-au și mutat în 2009 pentru vreo doi ani. Țara pe care și-au ales-o pentru a spune ”I do!” a fost Noua Zeelandă, iar visul lor este să locuiască într-o țară în care să nu fie iarnă. Cinci ani mai târziu de la luna de miere, în 2016, pe tărâmuri mioritice, au fost distribuiți de Isabella, în rolul de părinți, iar în prezent cei trei își crează realitatea pe plaiuri nemțești. După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută drumul pe plan profesional, deși a ajuns la concluzia că și maternitatea este tot un soi de antreprenoriat. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie. Altul să fie autor de carte, cu locuința în Provence ... și cel mai important vis este să fie o femeie blândă în armonie cu întreg Universul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.