3 comments
25th August 2018
Share:

Mă cert ca o isterică …

Mă cert atât de bine, de merit un premiu. Zic asta totuși cu gura pungă de amărăciune, însă recunosc că am decenii de experiență de certuri: cu mine, cu alții, pe teme variate. Certurile, aceste adevărate lupte de putere care mi-au schimonosit sufletul, că deși am ieșit victorioasă din multe, de fapt le-am pierdut pe toate.

Așa am comunicat foarte mulți ani, urlând și dând cu pumnul în masă, până când m-am întrebat dacă aș putea să mă schimb. 

Văd în jur oameni care radiază, pe chipul cărora scrie armonie, blândețe și iubire.

Cum au ajuns așa? Au fost și ei ca mine, certăreți? Pot și eu să ajung ca ei? Să comunic (în) armonie chiar și când tac?

Deci am decis să lucrez (conștient, dedicat și susținut) la acest proiect de comunicare armonioasă, al cărui nume va fi: ”Comunic (în) armonie”. Cum răspunsurile la întrebările de mai sus nu contează, ci doar la una, am hotărât că dacă ei pot, înseamnă că este posibil, deci și eu pot. Acum trebuie doar să descarc din Univers resursele necesare pentru ca proiectul meu să aibă succes.

Deși cred că am început de prin 2014, să lucrez la a comunica armonios, încă deraiez și încă am certuri, mai ales cu mine și uneori, mult mai rar ce-i drept, cu cei foarte apropiați.

De ce mă cert, dacă îmi displace atât de tare?

De ce în loc să discut ca un adult rațional ridic tonul vocii și mă cert din senin, că la începutul zilei nu am trecut în agendă certuri sporadice pe care trebuie să le bifez ?!

M-am surprins țipând la soțul meu, de se uită dragul de el la mine cu ochii rușinați și umerii căzuți de deznădejde. Cum el a crescut printre certurile părinților lui, acum, adult fiind, face orice pentru a evita o ceartă, inclusiv evită să deschidă anumite subiecte de frica reacțiilor mele, motiv pentru mine de a-l lua la întrebări pe un ton numai bun de ceartă. Și cu cât eu mă năpustesc asupra lui ca o grindină, cu atât el se retrage în carapacea lui, ca o țestoasă veritabilă.

Sigur că atunci când mă surprind și mă aud, mă opresc și îmi calmez amigdala. Apoi îi cer iertare pentru felul în care m-am năpustit asupra lui. Însă răul a fost făcut. El, din respect și iubire, mă iartă de fiecare dată. Însă uneori îmi ies pe gură cuvinte pe care nu le mai pot lua înapoi și mi-aș dori să evit asta cu o rată de succes de 100%. M-am săturat de atâtea scăpări … greșeli … recidive, dar știu că mă voi certa de atâtea ori de câte ori e nevoie pentru a-mi vindeca sufletul de copil, atât de speriat și ofensiv.

Atâtea cărți citite, atâta dezvoltare personală și simt uneori that I am a lost case … Wait … wait! Ce-ar fi să am în agendă, cap de listă, sau pe oglinda din baie: ”Comunic armonie”. Am I brilliant, or what?!

Cum latura de femeie arțăgoasă și isterică a ajuns să-mi displacă teribil, am decis să nu o mai ignor, să nu-i mai găsesc scuze și nici să n-o mai blamez, ci să caut să o înțeleg și să-i ofer unelte pentru a se vindeca.

Trei concluzii din Search & Research

1. La scurt timp după o ceartă, la un PsihoAtelier, în care Zenobia Niculiță a vorbit despre ”Echipamentul vieții în doi”. Așa am aflat că:

atunci când îmi este frică, ce poate angaja o serie de emoții distructive, inclusiv furia, regresez din punct de vedere emoțional și reacționez într-un mod în care am mai reacționat în trecut. Pe scurt, apelez la un comportament familiar. De asta și violența domestică este atât de tolerată și trecută cu vederea.

În cazul meu, atunci când mi-e frică, nu-mi pot gestiona furia și neputința și trec pe pilot automat în care reacționez în loc să acționez și în care decapitez cu cuvinte, ori trântesc și plec, ori rămân mută de uimire și nu zic nimic, ori pur și simplu simt că nu mai pot respira.

2. Amigdala, casa emoțiilor, pune stăpânire pe neocortex (partea creierului responsabilă cu gândirea și identificarea răspunsurilor raționale) și emite astfel o serie de reacții de genul:

  • declanșează atacuri năprasnice, fizice sau verbale, asupra emițătorului,
  • o rupe la sănătoasă trântind o ușă în urmă sau dând un pumn într-un geam,
  • paralizează și tace mâlc,
  • ori înmoaie genunchii și recurge la un atac de panică.

Acum că am aflat că treaba asta se cheamă REGRESIE și că atunci când întâmpin probleme revin la tipare comportamentale vechi, chiar copilărești, pot să vorbesc despre ea și să ”o tratez”.

Deși credem că am înlocuit multe tipare vechi cu altele noi și funcționale, se pare că unele tiparele noi nu-s suficient de vechi.

Deci când amigdala preia frâiele spun STOP! Astfel pun neocortexul înapoi la loc de cinste. Inspir și expir până sunt aptă să comunic iar armonie!

3. Cum rana de atașament din cuplu seamănă cu cele din copilărie, pentru vindecare, nu ne rămâne decât să ne întoarcem către persoana care ne-a rănit sau pe care am rănit-o. Și cum nu pot să aștept să vină el să mă ia în brațe (că nu știe, n-a văzut un astfel de comportament, nu-i este familiar), mă duc eu frumos la el și-i mai spun o dată că îmi pare rău că am țipat.

Pentru că vindecarea începe în prezența celor pe care i-am rănit sau care ne-au rănit, cultiv ziua în care vom putea să ne spunem:

”my dear one, I know you are suffering. I am here for you.” (Thich Nhat Hanh)

”dragul meu, draga mea, te văd că suferi. Sunt aici pentru tine.”

 

Cum te vindeci de ceartă?
De ce ne certăm chiar dacă ne displace?

 

You Might Also Like

by
După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută vocația pe plan profesional, deși ușor-ușor, a început să vadă că a fi o mamă casnică este un statut demn, onorabil, deloc de neglijat, care aduce realizări comparabile ba chiar mai mari decât cele financiare. Presiunea că o mamă poate impacta mai multe generații este una puternică și de aici și dorința Elei de a dobândi deprinderi noi, de calitate. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie, de care este pasionată de peste un deceniu. Alt vis este să fie autor de carte, cu locuința în Provence, regiune de ale cărei culori și climă s-a îndrăgostit în vara lui 2018. Însă cel mai grandios vis al Elei este să devină o femeie blândă, care să radieze iubire și speranță.
  1. Pingback: Aș fi vrut ca mama să știe … | by Irina Schmitz – Revelaţii de Părinte

  2. Reply

    Si mie imi displace foarte tare sa ma cert si totusi mi se intampla 🙂 Ceea ce nu ar fi neaparat un lucru rau daca nu as izbucni exagerat. Si tot asa arunc unele cuvinte pe care ulterior le regret mult. Am incercat strategia de a spune mai des ce ma deranjeaza, ce nu imi place si ce astept de la celalalt. Mie mi se parea asa, ca tot omul ar trebui sa ghiceasca ce gandesc si ce vreau eu. Acest lucru nu se intampla in 99% din cazuri si in 3% din ele izbucnesc urat. Daca as spune mai des am avea toti de castigat. Zic. E o idee. O sa aprofundez si treaba asta cu regresia

    1. Reply

      Te înțeleg Mihaela. La mine regresia este singura explicație care mă ține cu ochii țintă la rezolvarea conflictului. Că altfel alunec pe panta regretelor și a mustrărilor de conștiință, care mă țin ocupată muuuuult și bine, fără nici un folos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.