No comments
15th September 2018
Share:
Merităm să ne iubim și după 11 ani.
Merităm să ne iubim și după 11 ani.

Merităm să ne iubim după 11 ani

Acum 11 ani îmi petreceam nopțile într-o cameră al unui apartament mult prea mare, la etajul 11 al unui bloc de la Delfinului.

Simțeam că viața mea este pe plus. Obținusem un job care era plătit de trei ori mai mult ca precedentul, jucam bridge în weekend-uri și purtam masca unei femei independente, care nu are nevoie de brațul unui bărbat pentru a se simți completă.

Cu toate astea, ascultam înainte de culcare, ore în șir, o melodie care suna cam așa:

I don`t need nobody

I don`t fear nobody

I don`t call nobody but you

My one and only!

I don`t need nobody

I don`t fear nobody

I don`t call nobody but you

All I need in my life.

Așadar, te căutam.

Îți făcusem un portret perfect, atât de perfect încât uneori mă consolam cu ideea că nu poți exista.

Iar o lună mai târziu, din dorința mea inconștientă de a te găsi, te-am zărit printre mii de alții, care căutau și ei la rândul lor.

Am pornit atât de stângace în relație, pentru că mi se părea ireal. Adică erai rosul imaginației mele. Era ca și cum eu te-am creat. Știi că-ți spuneam că ești extraterestru, pentru că manifestai atât de multe calități, încât nu aveam curajul să cred că ești adevărat.

Parcă așteptam să urci pe o navetă spațială și să-ți vezi de drum, iar eu, ca să mă protejez de acea zi, păstram o distanță, o distanță creată cu rol de protecție.

Și uite așa ți-am spus că nu vreau să mă mărit și că nu vreau să am copii, iar dacă tu ești în căutare de o astfel de femeie, ar fi bine să nu-ți pierzi vremea cu mine.

Și au trecut 11 ani atunci, iar acum suntem părinți de mai bine de doi ani, iar eu simt că încă mai păstrez acea distanță.

Și al naibii distanță, mă face țăndări!

Mă pregătesc să mă despart de tine din ziua în care te-am cunoscut. Cât de masochistă poate fi mintea mea?! Și de ce face asta? Adică de ce-mi fac asta, că mintea este a mea, iar voința ei este sub controlul meu la urma urmei.

De ce în loc să plăsmuiesc un viitor în care râdem, ne iubim, în care ne încărcăm cu energie pozitivă unul în prezența altuia, copiez scenarii dezastroase demne de drame hollywoodiene?

De ce mă trezesc scotocind în trecutul părinților noștri momente frumoase pe care să le reproduc? Poate ele au fost, dar cu siguranță le-au ținut departe de ochii noștri.

De ce nu dau drumul trecutului alor mei, această piatră de moară care-mi atârnă de gât, și care mă sleiește de puteri? Da … întorsul la ce-i familiar … dar pe bune?! După atâta vreme? Sigur a inventat cineva o relație de cuplu armonioasă în acest Univers.

Ne naștem pentru a ne depăși condiția părinților. Wright? Și ce de resurse am pentru asta? Amnezică nu-s. Deci de ce-i permit amigdalei să mă țină prizoniera unei frici pe care am verbalizat-o acum 11 ani? Cum de nu m-am prins mai devreme? Și de ce mă cert acum?

De ce, când știu că dacă mă concentrez pe ceea ce nu-mi doresc, fix asta obțin? De ce țin predici altora pe tema asta și mie nu?

De ce, când știu că fericirea mea este doar în proporție de 50% predestinată genetic, îmi ridic așa mari obstacole în a-mi clădi celelalte 50 de procente?

De ce sunt așa de convingătoare și am ajuns să te fac să crezi că nu putem fi cu adevărat cu fericiți, pentru că nu am avut de la cine învăța?

How stupid can that be? How masochistic? How evil?

Sunt mai presus de gândurile mele distructive, pe care le-am alimentat cu energie, atâta vreme.

A venit momentul să le deconectez de la sursa mea de energie.

Acesta este momentul în care fluxul de energie îl direcționez către filmul în care umerii noștri sunt drepți și ușori, iar chipurile noastre sunt senine și încrezătoare.

Sunt creatoarea viitorului meu și așa cum am gândit și am rostit cuvinte nepotrivite, tot așa pot să le înlocuiesc cu altele, unele pline de blândețe, de iubire, de apreciere, de respect și bucurie. 

Pot să construiesc o viață de cuplu fericită alături de tine, în care fiica noastră să se hrănească din iubirea părinților ei.

Pentru că orice este posibil! Și pentru că merităm să trăim în armonie, chiar dacă ni se pare nefirească. E timpul să îndepărtez tot firescul distructiv din viața mea și în locul lui să sădesc cu migală un firesc armonios, pe care imaginația mea îl poate așeza piesa după piesă.

I can do this! I know I can! Creierul meu este plastic și până și autostrăzile pot fi scoase din uz, dacă nu mai duc la destinația dorită.

E vremea pentru autostrăzi noi în creierul meu, în care sunt presărate stații de alimentare cu bucurie, bucurie veșnică, pe care am simțit-o amândoi când ne-am privit copila pentru prima oară.

 

 

 

 

You Might Also Like

by
După un deceniu petrecut ca angajată, alți șapte de antreprenoriat, Ela încă își caută vocația pe plan profesional, deși ușor-ușor, a început să vadă că a fi o mamă casnică este un statut demn, onorabil, deloc de neglijat, care aduce realizări comparabile ba chiar mai mari decât cele financiare. Presiunea că o mamă poate impacta mai multe generații este una puternică și de aici și dorința Elei de a dobândi deprinderi noi, de calitate. Unul dintre visele ei este să fie licențiată în psihologie, de care este pasionată de peste un deceniu. Alt vis este să fie autor de carte, cu locuința în Provence, regiune de ale cărei culori și climă s-a îndrăgostit în vara lui 2018. Însă cel mai grandios vis al Elei este să devină o femeie blândă, care să radieze iubire și speranță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.