No comments
15th September 2018
Share:
Aș vrea să știi că sunt popoare care nu se tem de moarte.
Aș vrea să știi că sunt popoare care nu se tem de moarte.

Dragă Tătaie,

Aș vrea să știi că încă îmi răsună în cap vorbele tale după ce-am vorbit la telefon. Acele ”nici de murit nu pot muri” mi-au dat mult de gândire.

Și de atunci am tot reflectat asupra morții și a ce știu despre dispariția unui om de pe Pământ.

Cum în religia creștin ortodoxă ni s-a alimentat de la naștere frica de temuta moarte și viața de apoi și ni s-au zugrăvit apocalipse despre Iad și cum puțini ajung în Rai, am căutat și alte păreri, la alte popoare, decât cel al nostru.

Și ce crezi că am descoperit măi tătăiță?

Am descoperit că sunt popoare pe lumea asta care nu se tem de moarte. Popoare care sărbătoresc viața sufletului care a părăsit corpul. Că ce crezi? Sufletul este fără de moarte și trăiește veșnic, doar că el mai poposește din când în când printr-un corp, pentru a rezolva problemele nerezolvate din viețile anterioare.

Așa că ce variantă despre moarte crezi că o să-i spun eu Isabellei? 

Una cu draci și diavoli care fierb suflete la ceaun sau pe cea în care sufletele noastre părăsesc corpul și își continuă infinita existență, bucurându-se de libertate, liniște, pace și armonie.

Ai fi crezut mata că o să auzi din gura mea astfel de vorbe acum 39 de ani, când parcă te și aud cum i-ai spus mămăiței: ”Păi avem noi grijă de ditamai gospodăria, n-om putea avea grijă și de-o copchilă?”

Nouă luni aveam când ai acceptat responsabilitatea de a mă crește, doar nouă luni. Au trecut 38 de ani și jumătate de atunci. Mata aveai  52 de ani și jumătate. Cu 7 ani mai mulți decât are Sebastian azi.

Și uite câți ani au trecut de când s-a legat între noi o legătură pe care nici o distanță nu o poate rupe.

Eu nici nu știu ce-mi amintesc din vremea aceea. Că mi-ai povestit de atâtea ori ce boroboațe am făcut, de cred că mi le-am proiectat prin ochii tăi în casa amintirilor mele dragi, din copilăria mea timpurie.

Și de câte ori nu te-am rugat să mi le zici din nou, iar asta pentru că ador licărirea din ochii tăi, atunci când dai timpul înapoi cu aproape 40 de ani și alergi după mine prin ogradă.

Îmi mai povestești cum am sugrumat bobocul de rață, de la cloșca aia rea, ca să fac ciorbă?

Ori cum am snopit pisoii de-o zi cu varga, crezând că-s șobolani?

Sau ce-ai simțit când mi-am băgat bobul de fasole în nas, de am ajuns la târg la dispensar?

Ori mai zi-mi de cum m-am băgat în groapa de gunoi, imediat după ploaie.

Simt și acum bucuria când se făcea ora să vii acasă de la câmp. Stăteam amândoi la masă, apoi pe prispă, la povești, unde mata trăgeai o țigară.

Urcam la deal și-mi luai de la magazin bomboane cu lapte sau dropsuri. Apoi mata intrai la bodegă să iei pulsul satului, în timp ce eu stăteam afară și te așteptam să ne coborâm înapoi spre casă.

Dormeam numai cu tine, chiar dacă mămaia încerca să mă convingă să dorm cu ea.

Îmi amintesc că mă supăram din cale afară că nu mă luai la câmp cu tine. Aveai un fel de a mă împăca și mă urcai în căruță până-n deal la mama Tinca, de unde mă întorceam acasă mereu cu ceva de căpătat.

Mă bucuram când mă luai la întors fânul. Și acum pot mirosi fânul proaspăt tăiat și îmi amintesc cum mă înțepa la picioare, când alergam prin el. 

Și-mi mai plăcea când mă luai la stână de tundeai oile, ori de făceai caș. Ce-mi mai plăcea acolo sus pe deal, unde abia mă zăreai printre mioare. Caș ca cel făcut de tine nu am mai găsit, să știi. Așa cum nici brânză de vaci ca cea făcută de mămaia n-am mai mâncat, decât de la Nana Mizuța.

Și măi tătaie, mereu ți-ai pus mintea cu mine.

Nu-mi amintesc cum se purta mămaia cu mine, dar cu siguranță nu era la fel de relaxată ca tine. Cred că era cam prea grijulie, iar eu eram prea independentă ca să stau după pestelca ei.

Îmi amintesc că am cerut o săpăligă, să prășesc și eu cu voi la vie. Mi-ați dat o săpăligă și nu v-ați panicat că aș putea să-mi tai vreun deget, așa cum o făcusem cu barda, atunci când am tocat frunze de salcâm la rațe. Mi-ați zis să tai ce-a rămas în urma voastră și cu obediență am făcut-o. Așa că minuțios am tăiat o parcelă de ceapă verde și una de usturoi.

” Văleu, uite ce-a făcut fata!” s-a isterizat mămaia.

”Ce ai femeie? Nu noi i-am zis să taie ce-a rămas din urma noastră?”, ai zis mata relaxat.

Și îmi amintesc și cum nu ai tăiat tu mioara aia, de mi-ai lăsat-o mie să am animal de companie. Ce poveste frumoasă. Auzi tu, să umble mieluța aia după mine ca un cățel? Să doarmă pe prispă, fix în fața ușii unde dormeam eu?!

Arta negoțului tot de la tine am învățat-o.

Și tătaie, eu știu că nu ai multe diplome. Mi-ai zis că învățătoarea striga peste gard la străbunicul:

”Nea Ioane, iar n-ai lăsat băietul la școală”, el răspundea

”lasă Doamnă, că nu-l fac Popă”.

Prea târziu ai înțeles mata ce a vrut să zică tatăl tău, dar nici pică nu i-ai purtat după aia.

Așa că pe mama a trimis-o la școală, la Bacău și la București. Și cât negoț cu vaci ai făcut la târgul din Bârlad ca s-o ții la școală, câte sute de kilometri ai mers pe jos din sat până la Bârlad și înapoi, ca să vinzi o vacă pe care o luaseși schiloadă cu câteva luni înainte și o puseseși pe picioare.

Iar cu banii luați pe ea cumpărai altă vacă, la fel de schiloadă ori mai rău, deși punea mămaia mâinile în cap când i-o aduceai în ogradă.

Iar cu banii rămași o țineai pe mama la școală.

Uneori făceai mai multe zile până acasă, dormeai sub cerul liber, așa de prăpădită era vaca cu care te întorceai acasă.

Curajul – cine crezi că l-a sădit în mine?

Cât curaj să pleci în Oltenia să aduci porumb, cu bani împrumutați de la evrei, și să-l vinzi în Moldova, unde era foamete după război?

Cât curaj să iei numele nevestei?

Cât curaj să nu o iei razna când feciorul tău avea să fie încadrat ca având un IQ prea scăzut ca să fie un om normal?

Cât curaj să-i fii alături nevestei care n-a putut trece peste ”boala” fiului ei?

Cât curaj să dărâmi o casă și să ridici alta nouă?

Cât curaj să găsești speranță după ce amândoi au plecat în ceruri?

Cât curaj să nu faci casă cu singurătatea și să fii pozitiv?

Cât curaj să te iei cu a doua nevastă? Și cât curaj să treci și peste moartea ei?

Și cât curaj să îți trimit eu ție acum, ca să vezi că și azi, la 91 de ani, viața e mai presus de mâinile și picioarele care și-au pierdut vigoarea.

Și curajul o s-o învăț și eu pe Isabella. Să aibă curaj să meargă pe drumul ei și să-l schimbe dacă nu ceea ce credea atunci când s-a pornit inițial la drum.

Și așa cum eu simt iubirea ta, așa sper să-i transmit și eu iubirea mea de mamă, ani la rând, fie că sunt în preajma mea, ori de la depărtare, ori chiar în ceruri.

Și mereu ai zis că omul e ca peștele, de la cap se împute și de asta-i important să fim cu băgare de seamă la ce gândim, să ne uităm la jumătatea plină a paharului, că nu mor caii când vor câinii.

Și ție capul îți este limpede și tare mi-aș dori să vezi și frumosul în urâtul care ți se pare așa de evident.

Și-ți mulțumesc tătaie că m-ai învățat să nu-mi fie rușine, ”că e omenește bre să mai și greșăști”.

Și încă ceva tătaie: 

Aș vrea să știi că te simt că suferi, iar ca leac aș vrea ca să îți îndrepți atenția către nas și la cum aerul intră în corpul tău, iar apoi fii atent la expirație și felul în care aerul iese prin nările tale.

Aș vrea să îți alin suferința, însă aș vrea să știi că numai tu ți-o poți alina. Aș vrea să poți găsi bucurie în amintirile tale, care se întind pe nouă decenii de existență. Iar bucuriile acestea, care mai ieri te făceau să zâmbești, să-ți aducă zâmbetul pe buze și să-ți aline suferința din corp.

Aș vrea să știi că știu că ești un om demn și știu că nu ai vrea să depinzi de nimeni, dar este responsabilitatea noastră, a celor care suntem în putere, să-i ajutăm și pe cei vulnerabili în fața bolii, cum ești mata acum.

Aș vrea să știi că îți văd spatele încă drept, deși stai mai mult întins în pat, iar de câte ori durere pare că nu te lasă, să-ți amintești că totul vine și trece și că omul poate face orice, iar atenția să ți se îndrepte din nou către nas, pe unde aerul pătrunde în corpul tău.

Aș vrea să știi că sufletul tău este mai puternic decât oasele care nu-l mai pot duce.

Aș vrea să știi că tu ești mai mult decât durerea pe care o simți acum, iar dacă-ți amintești asta, durerea-și va pierde puterea.

Aș vrea să știi că tu ești mai mult decât neputința pe care n-o mai poți tolera, iar supărarea te face prizonier al durerii, așa că iar este momentul să îți îndrepți atenția către nas și către aerul care pătrunde ușor și vindecător în corpul tău.

Aș vrea să știi că tu ești mai mult decât ceea ce vezi, auzi și simți și aș vrea să știi că poate sunt oameni în jurul tău care nu îți pot conține suferința, iar frica pe care le-o citești pe chip este frica lor, de viitorul pe care ei și-l imaginează la bătrânețe.

Aș vrea să știi că poți să accepți slăbiciunea corpului tău și că acceptarea acestei stări de boală îți va alina suferința.

Aș vrea să știi că nu există Iad, doar Rai, iar Iadul este născut doar imaginația oamenilor pentru a se ține pe drumul drept, ca să nu cadă ispită depravării.

Aș vrea să îți amintești că sunt popoare în lumea asta care nu se tem deloc de moarte, că moartea este o dispariție a corpului, dar o continuare a sufletului, pe care mintea noastră nu o poate percepe atâta timp cât este încă în corp.

Aș vrea să știi că sufletele noastre sunt infinite și au nevoie să fie libere, iar vizita mai scurtă sau mai lungă într-un corp sunt pentru a ne rezolva probleme din viețile noastre anterioare.

Aș vrea să știi că-ți mulțumesc că m-ai crescut.

Aș vrea să știi că sunt recunoscătoare pentru iubirea ta necondiționată.

Aș vrea să știi că zâmbesc când mă gândesc la tine și-mi imaginez cum ne ținem în brațe.

Aș vrea să-ți amintesc că Te Iubesc Tătaie și că-s tare curioasă ”cum ai putea să îți imaginezi viața pe care o trăiești acum, în așa fel încât să zâmbești?”

Pentru că dragă Tătăiță, aș vrea să știi că tu încă trăiești, iar dacă anul trecut înainte de operație te dădeai bătut în fața vieții, uite că al tău corp e de altă părere. Se pare că este mai breaz decât credeai și plin de resurse! 

Acuma doar cu mintea mai ai un pic de furcă, să o ajuți să vadă partea plină a paharului.

 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.