No comments
7th October 2018
Share:
Cele 5 măști pe care le purtăm pentru a masca rănile care ne împiedică să fim noi înșine.
Cele 5 măști pe care le purtăm pentru a masca rănile care ne împiedică să fim noi înșine.

Cele 5 măști pe care le creăm pentru a ne proteja 

Cartea care mă inspiră

M-am umplut iar de bube. Nu mă (mai) plâng, doar constat. Nici supărată nu (mai) sunt, deși tot nu înțeleg de unde vin și care-i mesajul lor.

Când eram mică aveam blânde ori de câte ori mergeam la țară. Mi-au apărut de mic copil. Și erau mari și mă mâncau. Îmi aduc aminte și acum soluția aia albă cu care mă dădeam pe piele. Mirosea a mentă.

Apoi, în vacanța de vară, dintre a șaptea spre a opta, când am mers la tătaia, nu mi-au mai apărut. M-am bucurat. Nespus. Însă ele probabil că mi-au apărut pe suflet, că atât de tare m-a afectat decizia alor mei de a nu mă lăsa să particip la concursul muzical de la Casa de Cultură, pentru care mă pregătisem săptămâni întregi cu Loredana Rusu, vecina cântăreață, de la F3, etajul 4, încât habar nu aveam că rana de nedreptate s-a deschis, cât să înghită o lume întreagă.

Iar apoi am început liceul. Și prin clasa a X-a și a XI-a deja purtam straturi de machiaj pentru a-mi ascunde coșurile dureroase de pe sub piele, care-mi ieșeau în sprâncene, de ziceai că-s pișcată de albine.

Mi-au trecut într-un final și locul le-a fost luat de herpes, la baza urechii și apoi la baza sprâncenei stângi. Mi-a trecut și apoi au revenit blândele. Deja eram la facultate. Le-am pus pe seama lactatelor, că îmi apăreau la oraș, nu la țară, la tătaia.

Și au trecut și ele. Și a apărut herpesul, din nou, de data asta la nas. Un herpes agresiv și tare dureros.

Apoi acneea. Și iar am dat vina pe lactate. Apoi iar herpesul, la nas. Iar acum din nou acneea, dureroasă și în profunzime, pe sub toată pielea frunții mele.

Și ziceam că nu-s supărată. Nu, nu sunt. Sunt furioasă numai. Că refuz să văd ce pielea îmi spune de peste trei decenii. E ca un client nemulțumit, care mai trimite un mail, mai dă un telefon, doar, doar mă prind.

Dar nu m-am prins. Adică mi-e greu SĂ ACCEPT că este o manifestare a unei răni cu care am venit pe lume. Rana de respingere, trăită în relația cu mama. Și nu, nu are mama nicio vină, că doar eu am ales-o să-mi fie mamă, tocmai ca să-mi vindec această rană.

Și cum cu mama (zic eu că) am dat la pace, acum există o altă persoană care mi-a redeschis această rană. Și ce ușor îmi este să-mi pun masca de Fugar și să-mi iau lumea în cap.

De unde să știu eu că atunci când vreau să fug de fapt îmi doresc atât de mult să rămân.

De unde să știu că de câte ori vreau să dispar, îmi doresc să văd o cale prin a șterge suferința creată de mine, involuntar, dar parcă într-un mod voit și diabolic.

Și cine-i persoana asta care este atât de rea? Bestie, era un alint care credeam că e drăgălaș într-o vreme. Apoi bestiuță. Păreau că-s doar porecle, că dehh, fiecare are una. Dar de ce nu dulcica, sau sweety?

Și ca să nu o iau razna, precum mămaia, mi-am creat o altă mască, cea a Dominatoarei. O femeie puternică, pe care nimeni și nimic nu o puteau face vulnerabilă, care nici măcar la Titanic n-a plâns. 

Și-mi amintesc o replică ”ce mamă, nu mai sunt fete pe lumea asta?”, o replică auzită din gura unei mame, o replică atât de dureroasă, care mi-a dezlănțuit o ambiție de care nici nu știam că sunt în stare. De unde să știu eu că aceea replică a deschis rana de trădare, când Fugarul a apărut protectiv și m-a postat în brațele unui om care m-a iubit așa cum eram, pentru doar câteva zile.

Zile suficiente însă ca masca Dominatorului să-mi fie dată jos, iar după ce trădarea a devenit insuportabilă, prima și cea și dificilă perioadă din viața mea mi s-a așternut la picioare, rana de abandon s-a deschis, iar masca de Dependent se contura ușor pe chipul și corpul meu.

Și am trăit rana de abandon în profunzime, cu ulcer și 42 de kilograme. 

Până când, Fugarul a venit să mă salveze. Și pe un cal alb a apărut un prinț care mi-a hrănit foamea de iubire până într-o seară. Iar seara aia, prin secretul ăla pe care mi l-a împărtășit, mi-a adus înapoi o mască veche, preferata Egoului meu, Masca Dominatorului. M-am simțit trădată până în măduva oaselor, iar răzbunarea mea, și de data asta, a fost una nemiloasă.

Și după o vreme, cuprinsă de regrete, deși la vremea aia nu părea să simt vreun regret, am plecat. Am plecat din acel oraș în care cunoscusem respingerea, trădarea, abandonul și nedreptatea.

Și masca Dominatorului mă proteja, iar lucrurile erau bune. Și apare el. Atât de perfect. Exact așa cum mi-l imaginasem. Dar ce nu aveam să știu atunci, este că rana umilinței începea să se deschidă, iar masca Masochistul să prindă contur.

Și-n tot procesul ăsta de a demonstra că merit să fiu iubită, rana de nedreptate cu ai ei Mască, a Rigidului, pe care am creat-o pentru a mă proteja mai ales pe plan profesional, au jucat și ele un rol pe scena vieții mele. Să am eu habar la vremea aia că dacă eu nu mă iubesc nu pot să primesc iubirea, nici pomeneală.

Și deși am citit cartea asta de trei ori, cred că este una din cărțile alea care trebuie citite în grup și consultată cu mai psihoterapeuți.

Iar ca să vindec rănile trebuie să respect 4 pași simpli, și al naibii să fiu, dacă nu am crezut că i-am urmat și cu toate astea rana de respingere mă termină psihic de o săptămână.

  1. Rana poate fi vindecată după o iertare autentică. Iar cuvântul ăsta autentică, la felul cum recidivează rănile, pare că nu l-am înțeles. Pare că-n spatele lui se ascunde întregul mister al Universului. 

”A te simți vinovat, îngreunează procesul de iertare de sine, acesta fiind o etapă importantă spre vindecare” zice Lise Bourbeau, autoarea cărții ”Cele 5 răni care ne împiedică să fim noi înșine”.

Atunci când se activează o rană, trecem prin PATRU ETAPE:

  1. etapa în care suntem noi înșine
  2. etapa în care simțim durere, etapă în care nu mai putem fi noi înșine, pentru că nu suntem pe placul celor din jur
  3. etapa în care ne revoltăm în fața durerii trăite (unde cred că sunt eu acum, IAR)
  4. ultima etapă, este etapa în care ne creăm o mască (Fugar, Dependent, Masochist, Dominant, Rigid) în încercarea de a nu-i dezamăgi pe cei din jur.

VINDECAREA rănilor va fi completă când reușim să inversăm cele patru etape, începând cu cea de-a patra și revenind la prima, cea în care noi vom fi noi înșine (de parcă eu știu cum sunt eu însămi, fără nicio mască!).

Pentru vindecarea rănilor psihologul Niculina Gheorghiță recomandă 5 afirmații:

Rana de respingere:

Eu sunt dintotdeauna acceptare de sine.

Rana de abandon:

Eu sunt dintotdeauna conectat la sinele meu divin.

Rana de umilință:

Eu sunt dintotdeauna valoare de sine.

Rana de trădare:

Eu sunt dintotdeauna aici și acum.

Rana de nedreptate:

Eu sunt dintotdeauna dreptate divină.

Acum citesc cartea pentru a IV-a oară și sunt sigură că de data asta voi găsi leac pentru acnee, că sunt foarte determinată.

 

 

 

 

 

 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.