2 comments
23rd September 2018
Share:
Cum (re)învățăm să ne iubim părinții?
Cum (re)învățăm să ne iubim părinții?

Cum (re)învățăm să ne iubim părinții?

Mi-a luat 37 de ani să-mi dau seama că lipsa mea de valoare, are de-a face cu felul în care am fost crescută de părinții mei, cu ale lor convingeri, frici, neputințe și frustrări, DAR, doar de mine depinde să mă valorizez în prezent.

Dar ca să ajung la această concluzie mi-au trebuit, REPET, 37 de ani, timp în care am căutat validarea și iubirea la alții, și nu în mine, am căutat să fiu plăcută, înțeleasă, ascultată, apreciată de alții, și nu de mine.

De ce căutam să fiu apreciată?

Deși decenii întregi tot ce mi-am dorit a fost apreciarea părinților, din păcate ei nu au moștenit resursele pentru a-mi spune sau arăta că mă apreciază.
Tot ce-mi doream era să știu de la ei că sunt importantă pentru ei, indiferent de notele de la școală sau de ora la care intram în casă.
Așa că i-am înlocuit pe ai mei cu profesorii. Măcar de la ei știam că dacă primesc notă de 10 sunt apreciată.
Numai că notele de 10 nu au curs la nesfârșit, iar în liceu ele au început să fie din ce în ce mai rare. Așa că m-am întors la matcă și am căutat alinare la părinți. Doar ca să aflu că era prea târziu și că imaginea lor despre mine era deja formată: ”nu muncești suficient/nu înveți suficient/ești leneșă”.
M-am răzvrătit împotriva acestor percepții și o perioadă firească de rebeliune a urmat. Tot așa am început să caut aprecierea în altă parte, în brațele unui iubit.

Ce aveam să aflu în schimb?

Foarte mult timp, dar foarte mult timp, mai exact de vreo 23 de ani am vrut să-mi schimb trecutul, inclusiv o parte a copilăriei și majoritatea adolescenței.
Cu cât mă afundam în cărțile de dezvoltare personale și psihologie un lucru îmi sărea în ochi: ”nu putem schimba trecutul”.
Asta m-a umplut pe rând de: furie, resentimente și regrete. Așa că am decis să neg trecutul în speranța că-l voi uita. Pe scurt, nici această abordare nu a funcționat deloc, iar trecutul părea că-mi suflă-n ceafă, ba mai mult, tot soiul de evenimente trecute, din poze alb negru deveneau filme color.
Ce mai calea valea?! Un dezastru! Liniștea mea sufletească era de negăsit.

Cum să fac pace cu trecutul?

Cum să fac să accept educația pe care am primit-o de la părinți, când eu mi-aș fi dorit o altfel de educație?
Cum să fac să nu mai fiu furioasă pe ei?
Cum să fac să nu-i mai judec?
Cum să fac să-i iubesc, când eu nu știam ce-i iubirea?
Cum să fac să-mi doresc din inimă să devin mamă, când alegerile făcute de mama mea mă contrariau încă?
Cum să vreau să devin părinte, când modelul de părinte, pe care-l cunoșteam, venea cu atâta neliniște?
Apoi din cărțile de dezvoltare personală/psihologie pozitivă părea să-mi sară în ochi ”să acceptăm ceea ce nu putem schimba”, printre care și trecutul.
Și asta sună acceptabil. Dar cum să fac să accept trecutul, când eu mă gândeam că, dacă aș fi avut o altă educație, dacă aș fi trăit altfel în sânul familiei, aș fi putut fi un om mai bun?
Deci liniștea tot nu mi-am găsit-o.
Așa că am continuat să caut.

Și de curând, și se cam suprapune cu perioada de când am devenit mamă, când un noi soi de evenimente trecute aveau să-mi plonjeze iar în farfurie, deși credeam că le-au uitat sau rezolvat, aveam să înțeleg că ”felul în care ALEG să privesc trecutul este decizia mea și-mi aparține 100%”.

Cum să-mi iubesc (din nou) părinții?

Și abia atunci, deși pot spune că abia acum, după 23 de ani de strâns din pumni și multe nopți nedormite, am înțeles că părinții mei au făcut sau nu au făcut, au zis sau nu au zis, mi-au dat sau nu mi-au dat ceea ce au crezut, știut, putut, avut ei.
Iar felul în care ei m-au educat nu are legătură cu mine și valoarea mea. Sigur că, părinții mei au avut un set de așteptări, unele mai vocale decât altele, însă felul în care eu mă percep are legătură cu mine și nu cu felul în care m-au crescut ei.
Iar eu sunt azi un om, acel om care aleg să fiu, iar ca să fiu un om mai bun, nimic și nimeni nu mă poate împiedica, cu excepția mea. Iar dacă mult timp mi-a fost greu să-mi mai iubesc părinții, acum știu că nu verbalizarea unor scuze, legate de o anumită întâmplare care m-a impactat emoțional, mă vor ajuta să-i iubesc, ci felul în care aleg să privesc înapoi, să-i pup părintește pe frunte și să-i iert, pentru că ei au făcut tot ce au știut ei mai bine ca să fie cei mai buni părinți.
Azi îmi iubesc părinții, pentru că mă iubesc pe mine. Azi nu mai caut aprecierea în exterior, pentru că o primesc de la mine, din interior.
PS: Cine știe cât timp aș mai fi rătăcit prin lume căutând, dacă nu i-aș fi auzit pe Gaspar vorbind despre împăcarea cu sinele nostru (subiect dezbătut  pe larg în Copilul Invizibil) și pe Zenobia Niculiță, vorbind despre iertare (subiect dezbătut în două episoade, pe canalul ei de youtube), doi oameni care sunt mentorii mei virtuali și cărora le mulțumesc că m-au ajutat să-mi găsesc liniștea și locul.
Lor li se adaugă soțul meu, care a crezut și văzut în mine, înainte ca eu să încep ”să cred și să văd”. De fapt, cu el a început (re)nașterea mea.
PS1: Andreea Dascălu, care a sădit în mine semințele iubirii necondiționate de prin martie 2016 și care e un munte de iubire.
PPS: Otilia Mantelers și articolul ”Jocul dintre părinte și copilul lui”, articol ce m-a ajutat să-mi găsesc locul, pentru că știam că fusesem un copil dorit și nedorit în același timp.
PPS 2: Iar Nina Sofian, îți sunt recunoscătoare pentru că ai creat un mediu fertil pentru a avea această revelație.
Iar ție, iubita mea copilă, Isabella, care m-ai ales să-ți fiu mamă, care m-ai ajutat să mă descopăr pe mine, încă nu am găsit cuvinte care să nu se înece în lacrimi pline de emoții, pentru a-ți mulțumi că ai venit pe lume.

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.
    • Laura
    • 23rd September 2018
    Reply

    Cred ca intai trebuie sa invatam sa-i iertam, chiar si sa ii intelegem (prin prisma circumstantelor), apoi sa nu mai fim atat de critici cu noi insine, sa ne iertam pe noi insine si sa evitam sa mai punem presiune pe noi. Stiu ca e greu, nu o sa ne iasa din prima, dar avem nevoie de acest exercitiu.

      • Ela
      • 23rd September 2018
      Reply

      Ai dreptate! Cam ăștia au fost și pașii mei: să accept că ce-a fost a fost, să iert ce am considerat eu că aș fi vrut să fie altfel decât a fost și apoi să încep să mă iubesc pe mine, ca să-i pot iubi pe ei. Dar lung a mai fost drumul!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.