No comments
27th October 2018
Share:
E timpul să am iar curaj!
E timpul să am iar curaj!

Este destinul predestinat sau creat de fiecare? Time to let go!

Oamenii au nevoie de predictibilitate în viețile lor, de aceea nu-i de mirare că acum 20 de ani, m-am lăsat convinsă cu ușurință să mi se ghicească viitorul, de pe fundul ceștii unei cafea.

Aveam 23 de ani când vorbele unei doamne drăguțe mi s-au tatuat pe suflet ca un blestem. ”Vei fi iubită, dar vei fi mereu singură”, urmată de o privire plină de regret aruncată pe furiș prietenei dumneaei, care era în stânga mea, curioasă să știe dacă îi voi face fiul fericit pentru tot restul vieții.

A fost momentul când am crezut că ce mi-e scris în frunte mi-e pus, așa că un an mai târziu aveam să fug dintr-o relație în care nu mă mai simțeam iubită și apreciată, pentru a-mi împlini destinul. Devenisem un accesoriu pentru el și a lui familie, iar asta m-a făcut, într-o după amiază însorită de octombrie, să observ că cel mai bun prieten al meu avea ochi albaștri. A roșit când m-a auzit exclamând ”tu ai ochi albaștri?”, iar eu m-am topit pe loc.

Fără să mă gândesc de două ori am ales brațele lui, pentru a-mi alina suferința, deși simțeam și știam că ochii lui nu erau doar pentru mine. Ce nu știam atunci, era că acel moment, avea să fie începutul drumului meu către abis. Drumul în care toate convingerile mele, că un bărbat nu poate fi fidel doar unei femei, să fie puse pe un piedestal.

Și am ajuns încet și sigur în lumea femeilor înșelate, deznădăjduite, al femeilor care ar face orice ca să resusciteze o relație, de dragul de a răsturna statisticile.

Și așa am trăit peste 1000 de zile în care amărăciunea, răzbunarea, pasiunea, gelozia m-au ținut într-un dans al neputinței, asupra căruia nu am avut niciun control.

Letting go nu era o opțiune, deși ne despărțisem de zeci de ori, uneori chiar și de două ori pe zi.

Și apoi alți ochi albaștri, ale unui alt bun prieten, au apărut. Și câteva zile a fost minunat, iar speranța năștea în sufletul meu. Speranța că nu există un destin prestabilit și că punem să ne facem singuri destinul. Și scurtă mi-a fost bucuria, pentru că a urmat o seară geroasă de iarnă, în care împărtășirea unui secret m-a făcut să mă simt trădată până în adâncul sufletului meu.

Atunci, adică la câteva săptămâni după ce mi-am dus răzbunarea la final, lucru de care nu-s mândră și care chiar mă înfurie acum, am decis că este iar momentul to let go! Iar bărbații nu mai aveau ce căuta în viața mea. Nu mai aveam putere să sufăr.

Și lunile treceau, iar eu râdeam și nici urmă de vulnerabilitate. Asta-mi spuneam, deși de fiecare dată când ieșeam în oraș, era imposibil să nu mă întâlnesc întâmplător cu unul dintre cei trei.

Și a venit iunie. Iunie 2006, când cu părul vopsit și unghiile făcute flirtam cu orice bărbat, iar mesajul pe care el nu-l știa era: ”I will never be yours!”. Vocea unei prietene, în timpul unui turneu de bridge de la Galați, m-a trezit: ”Auzi, dar tu de ce nu vii în București? Ce faci în orașul ăsta așa mic?”. Și da. Avea dreptate. Orașul meu natal devenise mult prea mic.

Un fel de iluminare m-a vizitat și mi-am spus că ”dacă mă pot lăsa de fumat, pot să fac orice”. Și pe 1 octombrie m-am mutat la București. Mediul în care m-am mutat a fost aidoma relației toxice pe care o aveam cu mine. M-am reapucat de fumat și abia un an mai târziu am reușit să mă desprind de ce era vechi și să o pornesc de la zero. Dar tot fuga a fost calea.

Aveam acum un scop precis, cel de a face carieră, iar relațiile mele cu trecutul le-am ferecat cu obloane în cotloanele ascunse ale memoriei mele.

Un fenomen bizar s-a întâmplat însă. La mai bine de un deceniu de când am tras obloanele, am făcut implozie. Credeam încă în sinea mea că timpul le rezolvă pe toate, dar nu, timpul nu rezolvă nimic. Așa că tot ce am reprimat atâția ani, mi se manifestă în realitate, azi.

Furia aia pe care nu mi-am dat voie să o simt atunci, să stau în prezența ei, să o las să se dizolve de la sine, mă vizitează azi. Și până azi, după toate cărțile citite, am încercat să o pun la locul ei. Să o închid în cutia ei și să am grijă să pun un lacăt mai puternic, să nu mai iasă.

Ei bine, nu-i asta soluția. Furia, nici după atâția ani nu și-a pierdut agilitatea. Deci, it is again time to let go. O să funcționeze metoda asta, de #lettingGO, descrisă de David R. Hawkins, în cartea cu același nume?

Habar nu am! Dar am datoria morală față de mine și față de cei pe care-i văd zilnic să o încerc! Pentru că prea des am văzut că destinul nu este scris și că ni-l putem schimba în orice moment. Credeam că va fi mai simplu, dar convingerile mele s-au dovedit a fi ca niște buruieni greu de plivit.

Surender to the anger! Let it be! N-o manifesta în relația cu tine sau cu ceilalți! N-o mai reprima! N-o mai analiza și judeca!

So? Can I preach what I teach?

The time will tell!

PS: până una alta n-o să-mi mai ghicesc în cafea, după două experiențe care mi-au lăsat sechele.

 

 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.