2 comments
27th October 2018
Share:
E timpul să am iar curaj!
E timpul să am iar curaj!

Este destinul predestinat sau creat de fiecare? Time for letting go!

Oamenii au nevoie de predictibilitate în viețile lor, de aceea nu-i de mirare că acum 20 de ani, m-am lăsat convinsă cu ușurință să mi se ghicească viitorul, de pe fundul unei cești de cafea.

Aveam 23 de ani când vorbele unei doamne drăguțe mi s-au tatuat pe suflet ca un blestem. ”Vei fi iubită, dar vei fi mereu singură”, urmată de o privire plină de regret, aruncată pe furiș prietenei dumneaei, care era în stânga mea, curioasă să știe dacă îi voi face fiul fericit pentru tot restul vieții lui.

A fost momentul când am crezut că ce mi-e scris în frunte mi-e pus, așa că un an mai târziu aveam să fug din relația în care nu mă mai simțeam iubită și apreciată, pentru a-mi împlini destinul. Nu-mi mai găseam locul în viața lui și a familie lui, iar asta m-a făcut, într-o după amiază însorită de octombrie, să observ că cel mai bun prieten al meu avea ochi albaștri. A roșit când m-a auzit exclamând ”tu ai ochi albaștri?”, iar eu m-am topit pe loc de zâmbetul lui copilăresc.

Fără să mă gândesc de două ori am ales brațele lui, pentru a-mi găsi locul, deși simțeam și știam că ochii lui nu erau doar pentru mine. Ce nu știam atunci, era că acel moment, avea să fie începutul drumului meu către abis. Drumul, pe care convingerile mele, că un bărbat nu poate fi fidel doar unei femei, aveau să fie puse pe un piedestal.

Și am ajuns încet și sigur în lumea femeilor înșelate, deznădăjduite, al femeilor care ar face orice ca să resusciteze o relație, de dragul de a răsturna statisticile.

Și așa am trăit peste 1000 de zile în care amărăciunea, răzbunarea, pasiunea, gelozia m-au ținut într-un dans al neputinței, asupra căruia nu am avut niciun control.

Letting go nu era o opțiune, deși ne despărțisem de zeci de ori, uneori chiar și de două ori în aceeași zi.

Și apoi alți ochi albaștri, ale unui alt bun prieten, au apărut. Și câteva zile a fost minunat, iar speranța năștea în sufletul meu. Speranța că nu există un destin prestabilit și că putem să ne facem singuri destinul. Și scurtă mi-a fost bucuria, pentru că a urmat o seară geroasă de iarnă, în care împărtășirea unui secret m-a făcut să mă simt trădată până în adâncul sufletului meu.

Atunci, adică la câteva săptămâni după ce mi-am dus răzbunarea la final, lucru de care nu-s mândră și care mă înfurie chiar și acum, am decis că este momentul for letting go! Iar bărbații nu mai aveau ce căuta în viața mea. Nu mai aveam putere să sufăr. Masca femeii puternice devenise my new BF.

Și lunile treceau, iar eu fără a afișa vreo urmă de vulnerabilitate. Mă hipnotizam zi de zi cu melodii care mă ”ajutau” să fiu puternică.

Și a venit un iunie, in my mid 20-ies, când, cu părul vopsit și unghiile făcute, flirtam cu orice bărbat, iar mesajul pe care el nu-l știa era: ”I will never be yours!”.

Vocea unei prietene, în timpul unui turneu de bridge de la Galați, m-a invitat într-o altă realitate: ”Auzi, dar tu de ce nu vii în București? Ce faci în orașul ăsta așa mic?”. Și da. Am simțit în toate celulele corpului meu că avea dreptate. Orașul natal devenise mult prea mic și previzibil.

O viziune clară, avută cu ochii deschiși, în care mi-am spus că ”dacă mă pot lăsa de fumat, pot să fac orice” avea să fie noul meu destin. Nu știam cum, dar eram sigură că pot, așa că trei luni mai târziu m-am mutat la București. Mediul în care m-am mutat a fost aidoma relației toxice pe care o aveam cu mine.

Acolo, m-am reapucat de fumat și abia un an mai târziu am reușit să mă desprind de ce era familiar și să o pornesc de la zero. Dar a fost nevoie să-mi schimb cercul de prieteni, pentru că prietenii te vor așa cum te știu ei, de-o viață, nu cu idei noi și viziuni clare.

Aveam acum un scop precis, cel de a face carieră, iar relația cu trecutul a fost ferecată cu lacăte și obloane în cotloanele ascunse ale memoriei mele, sau cel puțin așa credeam.

Un fenomen bizar s-a întâmplat însă. La mai bine de un deceniu de când am tras obloanele, am făcut implozie. Credeam încă în sinea mea că timpul le rezolvă pe toate, dar nu, timpul nu rezolvă nimic. Așa că tot ce am reprimat atâția ani, mi se manifestă în realitate, azi.

Furia aia pe care nu mi-am dat voie să o simt atunci, să stau în prezența ei, să o las să se dizolve de la sine, mă vizitează azi. Și până azi, după toate cărțile citite, am încercat să o pun la locul ei. Să o închid în cutia ei și să am grijă să pun un lacăt și mai puternic, ca să nu mai iasă.

Ei bine, nu-i asta soluția. Furia, nici după atâția ani nu și-a pierdut agilitatea. Că ce mi s-a părut nedrept atunci mi se pare nedrept și acum. Așa că momentul în care a trebuit să devin observatorul gândurilor mele și să văd dacă sunt adevărate și cu atât mai mult, dacă sunt adevărate două decenii mai târziu, a fost muncă de ocnaș.

Deci, it is time for letting go. O să funcționeze metoda asta, de #lettingGO, descrisă de David R. Hawkins, în cartea cu același nume?

Habar nu am! Dar am datoria morală față de mine și față de cei pe care-i văd zilnic să o încerc! Pentru că prea des am văzut că destinul nu este scris și că ni-l putem schimba în orice moment. Credeam că va fi mai simplu, dar convingerile înmagazinate în mintea mea s-au dovedit a fi ca niște buruieni greu de plivit.

Surender to the anger! Let it be! N-o manifesta în relația cu tine sau cu ceilalți! N-o mai reprima! N-o mai analiza și judeca! Simte o emoție până când nu mai simți nevoia să o simți.

So? Can I preach what I teach?

The time will tell!

PS: până una alta n-o să-mi mai ghicesc în cafea 😉

 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi. (2015-2019)
    • Ana Urbana
    • 28th December 2018
    Reply

    Am auzit ca șmecheria e ca dupa ce stai in emotie, o poftești la masa, in patul tau si pe muzica ta, te deci in copilărie când te-ai mai simtit la fel si, cu ochi de adult vezi si ce nevoie iese de sub ea. Ce nevoie avea copilul in acel moment? Asa am auzit. Am încercat si merge. Zău!

      • Ela
      • 28th December 2018
      Reply

      Merge! Asa-i! Iar la mine două nevoi ies mai mereu la iveală: nevoia de conectare/iubire și nevoia de a fi acceptată, fără a fi criticată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.