2 comments
22nd October 2016
Share:

Iubirea se naște și din noroi 


Un început ploios de noiembrie. Sună telefonul. Era iar telefonul ăla pe care într-o lume ideală nu l-aș fi primit. Era telefonul acela care-mi reamintea din nou că viața este un ciclu. De parcă aveam să uit, mai ales acum, de când am devenit mămică, că ne naștem pe rând și plecăm pe sărite din această lume.


Am răspuns de prea multe ori la acest telefon și port încă răni adânci de la primele înmormântări la care părinții mei m-au luat. Aș fi vrut ca la măcar una dintre ele să nu mă fi luat. La prima.


Aveam doar 10 ani când un telefon mi-a marcat viața. Încă-mi dau fiori amintirea acelor șapte zile ploioase de septembrie.


Noroiul. Amărăciunea de pe chipul mamei și al lui tătaia. Toți umblau cu capul în jos. Ochii le erau lipiți de fundul capului, prea ocupați să mă observe.


***

Parcă și acum aud bocitorile. Doamne, ce meserie nesănătoasă și irațională. Ce obicei prost! Să vezi tu copil de 10 ani și să-ncepi să urli și să strigi ”Unde pleci tu Lițo, cui îți lași nepoatele? Cine-o să aibă grija lor?!!!”.

***

Încă simt ploaia măruntă ce-mi săpa în obraji, tot drumul până la biserică, în carul cu boi, la căpătâiul bunicii. Oare dacă nu era vremea rea tot lângă ea trebuia să stau, ca un fel de tribut pentru că m-a crescut de mică?

***

Și nimeni nu mi-a explicat nimic despre acest minunat dar, care este viața. Se vorbea doar despre moarte și cât de nedreaptă este viața.
Amintirile frumoase pe care le-a lăsat un om în 57 de ani de existență erau deja adânc îngropate. Iar migala cu care se construia viitorul tragic făcea ca orice pâlpâire a amintirilor frumoase să fie lipsită de valoare sau importanță.

***

Însă trauma acelor zile de septembrie avea să se cicatrizeze totuși, după 21 de ani și două luni. Pentru că acel telefon primit în noiembrie avea să mă vindece de frica de moarte și să mă introducă într-o lume nouă.

***

O zi la fel de ploioasă, cu drumuri blocate și inundații, în care viața avea să fie sărbătorită, chiar și printre lacrimi.

***

Îmi amintesc îmbrățișările. Atât de multe și atât de calde, într-o zi atât de rece. Atât de puține vorbe și așa de multe priviri în care te puteai scufunda ca într-un fotoliu de pluș. Copii, nepoți, prieteni, aduceau omagiu celui care nu mai era. Sărbătoreau viața. Da, sărbătoreau viața lui Opa, cu iubire, lacrimi și zâmbete. Și ne țineam în brațe și de mână, înconjurați de flori albe și acorduri de vioară, plini de recunoștință că amintirile ne vor umple inima atunci când ni se va face dor de el.

Asta m-a vindecat pe mine. Iubirea. Îmbrățișările. Să-mi dau voie să plâng fără să-mi fie rușine. Fără să fiu puternică, să fiu bărbată. Să-mi dau voie să-mi fie dor.


***

Viața nu-i doar despre bucurii și hohote de râs. Iar eu ca mamă am înțeles că și atunci când barca mea ia apă trebuie să-i explic fiicei mele de ce ia barca apă, ce facem în timp ce ia barca apă și cum o să scoatem apa din barcă.

Iar azi, iubesc și zilele ploioase, pe care le-am detestat două decenii și înțeleg durerea unei mame, care la 34 de ani, fără repere și modele, era pierdută în noroiul prin care-și petrecea propria mamă.


Și mă gândesc, că va veni și ziua în care va trebui să-i explic fiicei mele unde pleacă oamenii și de ce nu se mai întorc să ne țină-n brațe și să ne spună că ne iubesc.

PS: am rescris acest articol peste unul vechi după ce am fost la cursul de Storytelling de la Școala de Blogging pentru Părinți a celor de la Parenting PR.
Foto credit Cristina Nichituș Roncea.


 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.
  1. Reply

    am oftat…ăsta-i răspunsul meu momentan…un oftat lung

  2. Reply

    Stii ce am observat eu ? ca pentru fiecare manifestare trebuiesc contruite retele neuronale ! Sa inveti sa mananci cu furculita necestita retea neuronala , sa inveti sa spui multumesc si sa astepti pana celalalt termina de vorbit , inainte de a-ti expune punctul de vedere sunt toate tipare invatate sau …nu ! Pe unele le invatam mai devreme sau mai tarziu sau, iar despre celelalte intuim ( in cazurile fericite )ca ar fi de bun augur daca le-am putea deprinde ! Din nefericire reteaua neuronala pentru "Imi pare rau " e zidita/cimentuita /batuta in piatra / foarte adanc sub structurile : "parinti trebuie respectati" /"parintii au intotdeauna dreptare" /sau (si mai rau ) "eu te-am facut eu te omor "! Ca sa nu mai vorbim de faptul legea conform careia : "Tre' sa ma respecti ca-s mai batran ca tine " e inca in picioare !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.