No comments
3rd November 2019
Share:

Mi-am programat să fiu mamă, deși mereu am spus, și nu doar în sinea mea, că dacă rămân însărcinată o să-l păstrez indiferent de părerea partenerului.

 

Însă am devenit mamă după aproape 2o de ani de la începutul vieții sexuale, nu din lipsă de parteneri sau probleme medicale, ci pentru că după o vreme am început să-mi repet o poveste, cum că nu vreau să fiu mamă, urmată de povestea că o să vreau să fiu mamă când cutare planetă va fi aliniată cu cutare planetă.

 

Ei bine am rămas însărcinată într-un moment în care chiar nu-mi (mai) doream o asemenea schimbare și o spusesem în gura mare câteva zile înainte, după trei luni de încercat și nerămas gravidă. Nici prin cap nu mi-a trecut de amploarea acelor vorbe, de vinovăția pe care aveam s-o resimt în primii ani de maternitate, că am rămas gravidă într-un moment în care fricile năpădiseră iar în realitatea mea.

Bine că vinovăția nu s-a manifestat totuși în sarcină, chiar dacă primele 16 săptămâni de sarcină mai mult am stat cu capul pe WC în loc de fund, ci după naștere. Acel prim trimestru de sarcină, în care până și soțul m-a întrebat dacă vreau să avortez văzându-mă că mă ridic din pat doar ca să vomez, a fost mai mult o luptă pentru supraviețuire. ”Nu”-ul instantaneu care mi-a ieșit pe gură, rostit din toți porii ființei mele, m-a salvat de multe nopți nedormite ce ar fi putut fi cauza unei alte posibile vinovății, însă întrebarea lui mă mai frământă uneori. O înțeleg totuși, pentru că e mai ușor să fii atașat de ce vezi și ce știi, adică persoana mea, decât de un făt, fără identitate sexuală, fără nume…

Că la vremea aia noi nu priveam sarcina ca pe materializarea unui spirit, care a venit la corp pentru a-și îndeplini menirea și că noi suntem norocoși să luăm parte la asta, că dehh, înțelepciunea vine cu vârsta, la fel cum nici prin cap nu mi-a trecut să privesc acea stare de rău cu ochii mirați în loc de unii încrâncenați și să mă minunez, să aplaud spectacolul unui nou început de viață. Cum spuneam, înțelepciunea vine cu vârsta, sau mai bine zis vine o dată cu suferința.

Înțelepciunea și suferința sunt două extreme ale aceleiași experiențe. Ele sunt începutul și sfârșitul aceluiași ciclu. Suferința este sentimentul nostru inițial, reacția noastră instinctivă la pierdere, dezamăgire sau o veste care ne șochează la nivel emoțional. Înțelepciunea este expresia vindecată a suferinței noastre. Schimbăm suferința în înțelepciune prin găsirea unui nou înțeles pentru experiențele noastre dureroase.

Fără a înțelege relația dintre înțelepciune și suferință, suportarea durerii pare fără sens –  chiar crudă – și continuă, în timp ce ciclul de suferință rămâne deschis. Dar cum putem să ne îndepărtăm de suferințele din viața noastră suficient de mult timp pentru a găsi înțelepciunea din experiențele noastre? — Aici intervine puterea binecuvântării.

Binecuvântarea este secretul străvechi care ne eliberează din suferința vieții suficient de mult timp pentru a o înlocui cu un alt sentiment. Atunci când îi binecuvântăm pe oamenii sau lucrurile care ne-au rănit, suspendăm temporar ciclul suferinței. — Cheia este că, pentru o anumită perioadă de timp, suntem eliberați de suferința noastră suficient de mult timp pentru a lăsa să între altceva în inimile și mințile noastre. Acel altceva este puterea frumuseții.

În acest fel, frumusețea este un factor declanșator, care ne lansează într-o nouă perspectivă. Cheia, cu toate acestea, pare să fie latentă până când îi acordăm atenția noastră. Frumusețea se trezește doar când o invităm în viețile noastre. (Secretele pierdute ale rugăciunii, de Gregg Braden)

 

Azi după amiază însă m-a lovit revelația, asta după ce am grăit dorința de a fi mai multă ordine în casă, și nu pe cel mai blând ton cu putință. Dorința asta de control trâmbița din nou apariția suferinței.

 

Și atunci BUM!

 

Iubește Soro necunoscutul! Fii ușoară ca un fulg! Detașează-te! Crează spațiu, fă un pas în spate – la propriu și la figurat – sau fa un pas îl lateral, ca să capeți o altă perspectivă și observă căror programe auto-pilot ai căzut iar pradă!

Știi bine ce aduci în materie când vrei să controlezi, când te impui că așa ”vrei tu”! So let it go!

Ce așteptări sunt astea? Sau mai bine zis ale cui? Podele fără jucării, pereți fără cariocă, și dulapuri fără abțibilduri? Pe bune?! Asta se putea poate acum 40 de ani, ori că nu se găseau carioci, ori că se dădea milităria jos din pod de câte ori ”lucrurile nu erau la locul lor”, ori că se purta calciu smuls pe pereți, de oricărui copil îi era frică să se apropie.

”Toate lucrurile la locul lor”. Nu vezi că ăsta e un program care nici măcar nu-ți aparține? E moștenit de la vecina de la bloc, care avea toate lucrurile la locul lor și asta cu trei copii, de i se cârlionța maică tii părul în cap când auzea și te punea să faci ordine în casă. Ăla era modul vecinei de a-și satisface nevoia de a se simți importantă. You know better now ;)!

Oricât de mult am încercat să mă pregătesc pentru sarcină și maternitate, să dețin controlul asupra viitorului, nici una din zecile de cărți citite pe tema asta, nu m-au pregătit. Că nici una dintre acele cărți nu era despre mintea mea adormită – subconștientul – din care aveau să țâșnească, aproape zilnic, așteptările moștenite de la cei care m-au crescut pe mine.

Să iubesc necunoscutul! Atât! Ăsta-i secretul maternității!

Deși Eckhart Tolle probabil că ar spune: Să iubești momentul prezent, așa cum îl percep, că sigur e frumusețe în el deși uneori pare că chiar nu e ;).

Kyle Cease că ar zice ceva de genul: Simt un disconfort și iubesc asta! Așa că aleg să accept disconfortul cu inima ușoară!

Sadhguru punctează: Crează un ambient plăcut și observă-te pe tine ca părinte, copilul va face fix ceea ce faci tu.

Iar Dr. Joe Dispenza ar fi de acord cu Sadhguru și ar mustăci spunând: Bine ai venit în necunoscut! Pregătește-te! Vor fi momente neplăcute în care vei vrea să te întorci la ce-i familiar. Însă doar aici, în necunoscut, poți crea acea personalitate căreia nu i se ridică părul în cap din orice fleac.

Tocmai ce mi-am amintit cum începe cântecul ”Zmeul”, care cred că e cea mai frumoasă declarație de iubire, de care sunt eu capabilă în acest moment, fiicei mele:

                                                 ”Eu ți-am alergat prin vene
                                                  Ți-am suflat cu dor pe gene
                                                  Eu ți-am up-gradat sărutul
                                                  Ți-am iubit necunoscutul”.

Ce mi-ar plăcea să cunosc părintele care reușește să facă accepte disconfortul zi de zi, minut de minut, că vreau să mă scald și eu în energia înțelepciunii lui. Eu zic că-i acolo! Numai că n-am ajuns eu încă pe frecvența lui ;).

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.