No comments
31st March 2016
Share:

 

Rezumatul primelor 39 de săptămâni de sarcină

Primele săptămâni de sarcină. Semnale și transformări

 

Se întâmplă să știu cu exactitate seara în care am rămas gravidă, iar cu puțin efort de memorie chiar și ora :).

În prima săptămână de sarcină nu am bănuit că sunt gravidă, deși dacă ar fi fost să interpretez semnele mi-aș fi dat seama imediat. Spre sfârșitul primei săptămâni hormonii mei o luaseră razna categoric, iar dovadă stă în incapacitatea de a gestiona cu blândețe un conflict pe care-l mediam de câțiva ani. Eram totodată inexplicabil de obosită și nu mă puteam concentra (la modul că nu puteam respecta o rețetă de prăjitură, adică nu mai reușeam să deosebesc caju de migdale sau ordinea în care trebuiau adăugate în componența blatului). Un alt semn că eram gravidă a fost că nu puteam să mai consum alcool deși am participat la două evenimente de sărbătoare în weekend, m-am oferit să fiu șofer spre uimirea familiei, care nu se aștepta să renunț la ”prea consacratele” mele pahare de șampanie. Unde mai pui că mi se umpluse cupa sutienului și asta încă din prima săptămână. Semne cu duiumul că eram gravidă la care mai pot adăuga un nou semn din cea de a doua săptămână de sarcină când am mâncat zilnic pui la rotisor cu roșii și pâine și ”am căzut fără vreun motiv în butoiul cu melancolie” deși la momentul respectiv părea că am toate motivele din lume, iar tot ce-mi doream e să dorm.


În săptămâna a treia de sarcina mergeam la baie destul de des. Chiar am făcut investigații medicale pe această temă, iar medicul obstetrician nu a depistat să am vreo infecție urinară și mi-a recomandat să-mi mai fac niște investigații peste vreo șase luni.
În săptămâna a patra de sarcină oboseala și faptul că mergeam des la toaletă erau singurele semne că eram însărcinată la care s-a mai adăugat poftele. Faptul că vroiam să mănânc anumite alimente, care-n mod normal nu intrau în dieta mea zilnică (salată de icre) ar fi putut să-mi spună că-s gravidă.

Apoi în săptămâna a cincea s-a ridicat brusc în mintea mea întrebarea ”mie când trebuie să-mi vină?” și uitându-mă în calendar am observat că-mi întârziase menstruația, ceea ce era neobișnuit pentru mine, care aveam o menstruație ceas la 28 de zile.
Cum aveam în casă un test de sarcină, pentru că ne doream copii și cumva așteptam momentul, l-am făcut. A fost amuzant tare că abia după ce l-am făcut am citit instrucțiunile și am văzut ce înseamnă două liniuțe. Îmi amintesc că am zâmbit profund, de undeva din adâncul sufletului meu, iar acum, când scriu rândurile acestea, în săptămâna 39 de sarcină, zâmbetul mi-a reapărut, cumva de la aceeași adâncime.
M-am dus în dormitor, unde era soțul meu, era o sâmbătă dimineața de august, cu testul și instrucțiunile și i-am dat vestea. Era atât de emoționat încât parcă nu se bucura pe deplin, spunând că trebuie să fim siguri. După amiază am mai făcut un test de sarcină care a ieșit tot pozitiv, iar eu nu aveam niciun dubiu că aș fi însărcinată.

Săptămâna a șasea de sarcină a debutat cu niște sâni imenși și extrem de dureroși, că nu puteam să mai dorm pe burtă și cu căderi de energie, pe la 11 dimineața mă lua un somn incredibil și dormeam profund preț de 20-30 de minute, în fund pe scaun.
Tot în perioada aceasta am început să caut un medic la care să merg pentru a mă lua sub observație.

În săptămâna a șaptea dispoziția mea era cât se poate de schimbătoare, mă concentram cu greu, nu puteam lua decizii, pentru că parcă mi se golise creierul pur și simplu, iar această neputință mă enerva cumplit. Soțul meu și cu mine asistam la un spectacol de zile mari din partea mea și nu am nici acum cuvinte de a-i mulțumi pentru că nu-mi copia comportamentul.

 

Apoi a venit săptămâna a opta și grețurile și stările de vomă au debutat. Starea mea psihică s-a înrăutățit, dieta alimentară nici nu mai vorbesc (puteam mânca doar cartofi fierți, castraveți la oțet, salată de varză albă/roșie cu oțet, iar de băut fanta la cutie și apă minerală). Tot ce-mi doream este să vină seara să dorm, pentru că era singura perioadă în care nu-mi era rău. Nivelul meu de deshidratare atinsese cote alarmante. Constiparea evident că era la ordinea zile. Frisoanele, deși eram în toiul lunii august, se instalaseră, simptom al lipsei de fier din organism.

Până în săptămâna a șaisprezecea de sarcină totul a fost un soi de depresie cu ceva momente de bună-dispoziție, cu doar o masă sănătoasă pe zi, cu multe momente de tăcere deplină și introspecție, în care mă priveam de undeva din afara corpului meu în încercarea de a înțelege ce mi se întâmplă și dacă eram cu adevărat pregătită să devin mamă.

Din săptămâna a 16-a a început să se facă lumină și zi după zi viața mea se reclădea, zâmbetul mi-a revenit, energia și ea, am început să iau în greutate câte un pic (că slăbisem cam 1500 grame în perioada anterioară), am început să mănânc și să beau apă plată. Mâncam de șase ori pe zi, mese mici, dese și valoroase în Fe, Mg, Ca, Vit. C, Zn, colagen, triptofan. Nu am luat nicio vitamină, nici acid folic, nimic. Nu-i ușor să asimilezi vitaminele de mai sus, mai ales că Fe inhibă absorbția de Zn, Ca pe cea de Fe, iar unele produse bogate-n Fe, precum spanacul, au componente care nu-i permite organismului să asimileze Fe. Unde mai pui că dacă la o masă bogată în fier  asociezi oul, acesta scade cu 28% absorbția Fe. Exemplele sunt multe și pot continua.
Cert este că știam când am un deficit de Fe și Mg, starea de moleșeală se instala și în același timp ”pofta de dulciuri”, care mă ajutau să-mi recapăt vigoarea. Eu mâncam înainte de a fi gravidă dulciuri foarte rar, ocazional și-n cantități moderate.

 

Până prin acest moment al sarcinii, săptămâna a șaisprezecea nu am putut consuma nici cafea, spălatul pe dinți devenise la rându-i o provocare, așa că din cele două periaje renunțasem la cel de seară, iar pe celălalt îl scurtasem considerabil pentru că-mi provoca stări de vomă.

 

În aceste săptămâni am citit mult despre hormoni, creier și transformările ce au loc în corpul meu. Eram un fel de observator și de multe ori mă minunam de ceea ce experimentam în interiorul meu, dar și la exterior (descuamările pielii și mâncărimile aferente).
Abdomenul a început să-și schimbe forma și burtica de gravidă să-și facă apariția.
 
Din punct de vedere profesional îmi propusesem să fiu activă până la sfârșitul lunii februarie, rezervându-mi luna martie pentru pregătirea mentală de întâmpinare a bebelinei. Însă lucrurile nu s-au întâmplat chiar așa, ianuarie fiind o lună în care baza Piramidei lui Maslow a fost puternic zdruncinată (n-am avut încălzire și apă caldă timp de trei săptămâni, perioadă în care am și răcit), apoi în februarie diagnosticarea cu o placenta previa mi-a răpit liniștea (care s-a dovedit a fi o placentă anterioară, dar am renunțat la medicul care mă supraveghea pentru că mă ”pregătea” pentru cezariană spunându-mi că placenta trebuie să fie la cel puțin 5 cm de col).
Așa că-n săptămâna 35 de sarcină mi-am găsit un nou medic, în cadrul aceleiași clinici private, unde aveam abonament, care și-ar fi asumat cu mine riscul hemoragiei care venea odată cu diagnosticul de placentă anterioară.

După detaliile amănunțite culese în timpul controlului cu medicul neonatolog și anestezist, recomandate de clinică abia în S 36 S 37, am constatat că ei priveau nașterea ca pe un proces automatizat, în care eu și bebelușul meu nu aveam dreptul la intimitate și liniște, nici în timpul travaliului nici după naștere, întrucât secția de neonatologie a clinicii părea să joace rolul lui Dumnezeu și m-ar fi separat de copilul meu după naștere pentru minim două ore.

Această informație mi-a fost prezentată abia în urma controlului prenatal din săptămâna 37 când am decis să caut altă clinică, mai prietenoasă.
Oricum, din momentul în care am decis să-mi schimb medicul, adică săptămâna 33, am început să caut variante de a naște cu blândețe, în care dreptul la intimitate a copilului meu să fie respectat din prima secundă de viață.
Astfel am cunoscut-o pe doula hypnobirthing care m-a asistat pe timpul travaliului și cu care m-am sfătuit până când am născut.

Abia în săptămâna 37 știam cu siguranță unde și cu cine voi naște, iar liniștea mea sufletească a început să-și facă apariția. Deși abia în săptămâna 41 am ajuns la echipa completă, pentru că mi-am concediat moașa și am găsit-o pe cea cu care am născut fix cu 24 de ore înainte de a mi se rupe membranele.


Tot din săptămâna 37 de sarcina au început să-și facă apariția travaliile pregătitoare, cel mai lung a fost de patru ore. Toate aceste travalii false, cu rolul de a pregăti uterul pentru ziua cea mare, nu au fost mai scurte de 90 de minute și și-au făcut apariția noaptea. Valuri uterine (contracții) am avut și neregulate, izolate și de intensități moderate, cât să fie de neluat în seamă.

 

Astăzi, am debutat în săptămâna 39 de sarcină, cu o greutate de 63,3 kg, cu o bebelină de 3600 grame și cu o stare mentală foarte bună.

 

 

You Might Also Like

by
Gândul că educația primită de la părinți, în special de la mamă, impactează mai multe generații, pune o presiune puternică pe umerii fiecărui părinte, care nu trăiește o viață armonioasă. Cum părintele de același sex are rolul de a ne învăța să ne iubim, să iubim și să dăruim iubire, iar părintele de sex opus ne învață să ne lăsăm iubiți, lucrurile par simple și firești, asta dacă părinții știu cum stau lucrurile cu iubirea. Pentru că autoarea acestui blog, Ela Schmitz, are încă restanțe la capitolul IUBIRE NECONDIȚIONATĂ și VIAȚĂ ARMONIOASĂ, ea s-a decis să pornească în căutarea acestora și să scrie pe blog, până când reușește să le integreze pe pilot automat în viața de zi cu zi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.